Este de necontestat că cinematografia rămîne arta care poate stoarce cea mai multă empatie de la public, prin simplul fapt că poate reda cît mai exact realitatea. Odată cu empatia, cinematografia a stors și multe lacrimi de la publicul ei, persoane care au clacat emoțional în momentele deja planificate de scenarist sau, din contra, pe care le-a apucat plînsul la cu totul alte scene. Cert este că fiecare dintre noi are o listă de filme care l-au făcut să verse măcar o lacrimă și că există niște puncte slabe ale omului care sînt universal valabile.

Punctele sensibile sînt atinse de tristețile sau bucuriile cu care spectatorul vede o apropiere. Condiția umană în diferite ipostaze face publicul vulnerabil. Unii au plîns cînd Rose și Jack s-au despărțit pentru totdeauna în ocean. Eu am plîns cînd mama le spunea copiilor ei „Somn ușor“, deși știa că vaporul se scufundă și nu îi va mai vedea vreodată (da, e vorba de Titanic). Moartea rămîne cel mai la îndemînă subiect pentru un film care dorește să emoționeze, însă chiar și aici sînt nuanțe. Contează cine moare, cît se moare și cum se moare. Moartea cuplului queer din Bent nu va obține niciodată mai multe lacrimi (ar trebui să existe un box office bazat pe lacrimi la drame) decît moartea tînărului Bruno din Băiatul în pijamale dungate, deși amîndouă au loc în lagăre naziste.

Personajele victimizate sînt absorbante de empatie, pentru că, în doze diferite, și spectatorii sînt victime în viața lor de zi cu zi. Domnul Lăzărescu (Moartea Domnului Lăzărescu) rămîne doar o victimă a sistemului medical precar, Jenny din Love Story – o victimă a unei boli care i-a fost fatală, iar Lili din The Danish Girl – o victimă a timpurilor sale. Desigur, există și teme care au fost adesea folosite ca subiecte de film din cauza naturii lor tragice. Războiul, Holocaustul, high-school shootings, sărăcia, formele de discriminare, hazardurile naturale, violul, abuzul, violența etc. Toate acestea au în comun independența de voința sau puterea noastră, fiind incontrolabile și imprevizibile, iar cînd pe ecran sînt personaje care trec prin incontrolabilul de care noi ne temem atît de mult, nu putem decît să ne emoționăm. Trebuie menționat că să plîngi în sala de cinema este o cu totul altă experiență față de plînsul pe tastatură. Te rușinezi, zîmbești celor care te-au văzut, îți ascunzi lacrimile sau te lași mai jos pe scaun. Pentru că asta rămîne ultima calitate a sălii de cinema în secolul 21, acum, că valul de aparatură indoor, electrocasnică, a ajuns aproape un tsunami: vizionarea unui film alături de străini, participarea inconștientă la amalgamul de reacții pe care un film îl produce, la feedback-ul autentic care nu cere steluțe pe IMDb sau MUBI, ci emoție neîndulcită.

Primul film la care îmi amintesc că am plîns este Ferma animalelor, animația din 1954. Evident, nu știam pe atunci de George Orwell, stalinism sau alte concepte „de oameni mari“, însă în momentul în care Snowball (un porcușor alb, cred că așa îi și spuneam) a fost omorît de o haită de cîini dresați de Napoleon, am sesizat nedreptatea și am plîns, reacție catalizată de vederea unei bucăți din pielea lui Snowball care atîrna pe un gard ghimpat. Ultimele filme la care am plîns abordează exact subiecte standard de sensibilizare: Germania anul zero, regizat de Rossellini, prezintă situația precară în care oamenii sînt aduși din cauza războiului, la fel ca Roma, oraș deschis, al aceluiași regizor. Ambele au sfîrșituri tragice, dar deja se știe că nu există sfîrșit cu adevărat fericit în război.

De-a lungul timpului, subiectele care emoționează un individ se diversifică, însă nu se schimbă. Evident că acum înțeleg mult mai multe legat de contextul Fermei animalelor, însă rezultatul este același, moartea personajului e punctul sensibil.

Într-o notă mai optimistă, se plînge și de fericire la filme. Poate generația mea recunoaște replica „And in that moment I swear we were infinite“, din filmul cult The Perks of Being A Wallflower. Filmele ce prezintă personaje care ating aspirațiile universal valabile ale condiției umane (iubire, prietenie, fericire, stabilitate, în general sentimentul că faci parte din ceva mai mare) emoționează ușor, însă e nevoie de o măiestrie scenaristică și regizorală mai mare decît la momentele triste, elementul lipsă fiind șocul.

Desigur, există și cinefilii care au devenit imuni la șocurile și trucurile scenaristice și regizorale menite să emoționeze. Ochiul format și învățat nu mai varsă lacrimi, însă pierde inocența amatorului și, odată cu ea, intensitatea emoțională în care se angajează spectatorul la vizionare. 

Călin Boto este student la UNATC, secția Scenaristică și Filmologie. Scrie pentru publicații online precum SUB25 și Dissolved Magazine.