– O lacrimă? Să știi că-i o lacrimă.

Cum se preschimbă o mamă într-o vază? Cum se desparte de toate o mamă? Am cunoscut cîndva o femeie care-și pierduse unul dintre copii într-un accident. Șocul a fost atît de mare încît, din clipa aflării veștii, n-a mai putut să-și folosească piciorul stîng. A făcut tot felul de investigații, degeaba, rezultatele erau mereu bune, ortopedul n-avea explicație, neurologul n-avea explicație, ea era, de fapt, complet sănătoasă. Totuși, femeia se simțea ca și cum i-ar fi lipsit piciorul. A reînvățat să meargă într-un timp lung, a ajuns să se sprijine și pe ce era invizibil în ea, șchiopătînd de parcă ar fi pășit mereu pe o colivie. Una minusculă, atașată bine de corp, zdrăngănind la răstimpuri, spărgîndu-i din nou călcîiul, și femurul, și șoldul ca să se oprească numai acolo unde viața-i în concentrație insuportabilă, în adîncul adîncului de inimă.

La asta m-am gîndit în ziua aceea de vară, cu soarele zdrobind roua într-o pîclă fără cusur. Eu pe ce oare pășeam? Ceremonia fusese mutată la ora zece, căci spre prînz temperatura avea să se-apropie de treizeci de grade. Creștea riscul de insolație. Ne strînseserăm cu toții, ca niciodată pînă atunci, doisprezece frați, doisprezece oameni mari, atît de mari că nici nu înțelegeam cum de ni se întîmplase una ca asta. Uite că eram acolo, în grădina în care venise cîndva ea, la nici șaisprezece ani, prin care trecuserăm și noi, pe rînd, cît un vas gol la-nceput, apoi cît cei trei bolovani lustruiți ai treptelor, apoi cît primul nuc plantat de unul dintre noi, apoi plecînd, depărtîndu-ne tot mai tare, cu cele două case ale noastre în colțul ochilor, cu acoperișul lor pe care suiserăm în copilărie ca să vedem cum e timpul de sus, chiar lîngă nori mai era oare timp? Și nu era, căci dealul Pleșa, ca o barieră-n fața lumii și-a cerului pe care nu-l lăsa să cadă, nu putea fi clintit. Nici grădina, cu zecile de meri și pruni și peri plantați de tata, n-avea cum să fie vreodată ștearsă.

Din cînd în cînd o sunam pe mama și-atunci ea rîdea. Știam că vei da telefon, zicea, au dat și ceilalți, deja am vorbit cu trei. Cîte cinci-șase formam numărul în aceeași zi, fie din Madrid, fie din Timișoara, fie din Londra sau din București.

Cum de-i auzeam cu atîta claritate veselia chiar și-acum cînd ne puseserăm hainele, numai negreală, cînd aduseserăm baxurile cu apă, cînd cumpăraserăm măști ca să le împărțim și celor care aveau să urce pînă acolo, la marginea orașului, fără vreo frică de contaminare? Dacă-i cel mai curat aer, numai dealuri și munți în preajmă, ce pericol să fie? Mai ales că ea așteptase atîta. Cu numai trei săptămîni înainte, doi dintre noi n-ar fi putut ajunge. Între timp, băiatul din Madrid, după ani de absență, după starea de urgență trăită acolo, se repatriase. Iar fata care fusese internată cinci săptămîni cu micuțul între viață și moarte fusese de cîteva zile externată.

Mă tem că trebuie să mergem acasă, am auzit în telefon la 4 și 23 noaptea. În tăcerea uriașă de după am încercat să-mi zic că nu-i decît un atac, încă unul, după celelalte care-i aduseseră pe rînd paralizia, lipsa vorbirii, viețuirea pe cea mai stranie graniță. Că ea e încă acolo, așa cum o văzusem ultima oară cînd, de necrezut, reușisem s-o fac să rîdă. Că încă nu s-a terminat. Dar am fost nevoită să-mi fac bagajul. Înainte să pornesc spre autostradă, la șase și ceva dimineața, am ocolit pe la o spălătorie auto. Pentru un așa drum nu doar biata mea caroserie, ci toate caroseriile trebuiau să strălucească. Nu mă puteam gîndi decît la ea, mi-o închipuiam în mijlocul uriașei grădini, trăgîndu-ne pe toți, în același timp, copiii și nepoții ei risipiți pe-atîtea șosele. Ne-a dus în siguranță, șapte, sau zece, sau treisprezece ceasuri, pînă cînd am izbucnit în hohote, mamă, vai, mamă. Apoi ne-am bucurat nespus de revedere.

Nu, n-o să facem slujba pe terasă, n-avem loc nici noi, sîntem aproape patruzeci, darămite vecinii. Punem lavițele în curte. Și ele au apărut parcă singure. Oamenii tineri încremeniți de decenii în capul meu erau acum locuiți de niște bătrîni. Cum era pe-acolo, prin capitală, chiar omora virusul ăsta, a întrebat unul. Ia uite ce s-a îngrășat, oare o să-și mai revină, am auzit în altă parte. Cum e s-o iei pe mamă cu frații tăi, bărbați în putere, s-o ridici ușor și s-o porți pînă afară în cel mai lin zbor? Dacă ar fi mică nu ți-ar păsa, ar fi ușoară ca o pană, ai îmbrăca-o sărbătorește și-ai duce-o cît mai la adăpost de sub cerul acesta unde se moare. Dar nu e o fetiță, deși chipul ei așa pare și acum cînd, în sfîrșit, după anii ei strivitori, a ieșit în curtea plină de lume. Procuțul de sub ea, zice o femeie, e săvîrșit anume, în oglindă, de o văduvă care lucrează la două războaie de țesut. Ca să nu se răstoarne lumile unele peste altele, îmi trece prin minte. Un fluture alb i se pune o clipă pe piept. Lîngă umărul meu e tata. Fluturele albastru ne măsoară de sus, ce ne-am așezat toți de-o parte și de alta, cu tot cu umbrele noastre.

– Plînge! Doamne, mama plînge! aud deodată șoapta. În colțul ochiului mamei strălucește ceva. Ne-aplecăm pe rînd, o boabă ca aceea n-are cum să existe. Totuși e acolo, o s-o spargă-n cîteva clipe soarele. Dar pînă o sparge, ne atinge nouă pentru ultima oară fețele. Gata, plînsul de trei zile e pe ducă, păsările au coborît razant, fluturele multicolor se ridică mai ușor ca un abur. Pompele funebre așteaptă.

Cine poate pune capacul peste o mamă? Cum ajunge copilul de cinci ani, luni mai tîrziu, s-o deseneze pe ea, pe bunica adică, în formă de vază? O vază cu flori care-s zîmbetul ei. De ce o așteptăm cu toții, în douăsprezece vise, știind că mari norocoși am fi să mai vină? Numai glasul ei ne strigă, tot mai de aproape, de ce nu ne poate trezi?

În ziua înmormîntării mamei, în colțul ochiului ei stîng s-a ivit un strop luminos. N-a ținut mult, poate două minute, pînă l-a evaporat soarele. Nu l-am șters, deși eram lîngă umărul ei. Nu l-am fotografiat. Nu am mai vorbit de-atunci despre el. Dincolo de explicațiile raționale ce pot fi găsite probabil destul de ușor, am numit stropul lacrimă. Acum, că a trecut vremea, pelicula aceea lichidă nu doar că nu se estompează, ci devine tot mai clară. Dacă m-aș apropia prea mult de ea, m-aș vedea ca-n oglindă. Și-aș descoperi numai un om fără mamă.  Mă lupt, de aceea, să păstrez distanța. Oricît de greu mi-ar fi, trebuie s-o fac, altfel nu pot merge mai departe. Și-o fac, gîndindu-mă mereu la cît de colosal, de vechi și de fără sfîrșit e clubul oamenilor fără mamă.

Ioana Nicolaie este scriitoare.