Piața Unirii a fost, pentru mine, mult timp, un soi de limită a lumii. Cel puțin limita pînă la care puteai ajunge pe jos, din lumea cunoscută: cea a unui copil ceaușist care locuia pe Șoseaua Giurgiului, avea bunicii pe la Adesgo și școala pe Dimitrie Cantemir. Cînd ieșeam de la școală, de la liceul „Creangă“, drumul meu o lua, de obicei, în sens opus, spre „Șincai“ și Parcul Tineretului.

Piața Unirii, în vremea copilăriei mele, din cîte îmi amintesc (și-mi amintesc destul de vag), era chiar o piață din care puteai cumpăra fructe, legume, brînză. Veneau țărani care păreau adevărați, cu cîntare de metal și fără pungi de plastic, și-ți înmînau bucata de brînză din care încă mai curgea zeama, învelită într-o hîrtie. Îți puneau morcovii ori cartofii direct în recipientul cîntarului, ca apoi să ți-i răstoarne în sacoșa adusă de tine, frumos împăturită, în geantă.

Nici nu mai știu exact pe unde era piața asta, dar, în orice caz, nu unde e acum magazinul Unirea. Magazinul Unirea a fost una dintre realizările societății socialiste multilateral dezvoltate. Pînă atunci, de obicei, cînd aveam ceva de cumpărat, o făceam de la Cocor. Lîngă el mai exista, pare-mi-se, și un alt magazin universal, „Materna – Mama și Copilul“, fostul „La vulturul de mare cu peștele în gheare“.

Cînd a apărut Unirea, cred că prin 1976, a fost un eveniment. I se dusese buhul că acolo puteai găsi orice – într-o vreme în care, de fapt, nu se găsea mai nimic, decît cu pile și pe sub mînă. Sau cele care se găseau erau în majoritate urîte și, oricum, aceleași: erai îmbrăcat ca-n cele mai rele distopii din filmele de acum, pe atunci realitate, la fel cu alți cîteva mii de concetățeni ai tăi. De ce? Simplu: pentru că se făceau doar cîteva modele. Cetățenii Republicii Socialiste România se dădeau cu aceleași creme, foloseau același deodorant și aceeași apă de colonie, toate accesibile în magazinul Unirea. Și toate, în general, Made in Romania.

Cred că tot pînă aici am luat pentru prima dată metroul, prin anii ’80, cînd deja locuiam în zona Romană și încercam să ajung la bunicii mei de la Adesgo – dar la Tineretului nu se făcuse încă stație. Țin minte că fusese un eveniment să mergem cu metroul, că circulam cu mare precauție să nu ne prindă ușile sau să nu ne împingă cineva pe șine (precauție ce nu s-a dovedit inutilă). Cînd ieșeai din metrou ți se deschidea o perspectivă amestecată: în stînga, magazinul Unirea, extins; pe un soi de diagonală, dealul Mitropoliei; în față, lucrările la Centrul Civic și la Casa Poporului, evident, precedate de demolări masive.

După ’89, Piața Unirii s-a tot transformat, rămînînd, însă, un punct de reper al orașului, o zonă de forfotă și, pînă la un moment dat, de bișniță. Chiar și pe vremea lui Ceaușescu era plin de changer-i care, teoretic, îți dădeau orice fel de valută; practic, puteau fi și bucăți de ziare. De asemenea, tot din zonă, de pe stradă, puteai să-ți cumperi chiloți, deodorante, săpunuri de pe la hoteluri sau sticluțe din avion. Nu te plictiseai niciodată pe la Unirii, ba puteai chiar să rămîi lesne fără bani, așa cum a pățit mama cînd s-a dus să-i cumpere o șampanie bunicului de ziua lui.

În ’95, același magazin Unirea a găzduit primul McDonald’s din România. Pentru că s-a spus, răspicat, că primii nu știu cîți dintre cei prezenți la deschidere vor primi un hamburger gratis, coada de la 5 dimineața a fost pînă spre Mitropolie…

Deși n-am ajuns în prima zi, am tot mîncat cel puțin vreo două luni aproape zilnic la McDonald’s-ul de acolo. Tot prin zonă am descoperit primul Gregory’s, un magazin de sandvișuri care, prin anii ’90, era fascinant. Cel mai mare brad de Crăciun posibil, care-și schimba culorile cît mai dădeai o tură pieței, în coloana de mașini la care păreau să fi luat parte cam toți locuitorii orașului. Mult mai tîrziu, un Starbucks devenit tradițional. Fîntînile care cîntă și își schimbă culorile. Și, nu în ultimul rînd, o Dîmboviță cu rațe și lumini și, de ceva timp, terase ca pe Riviera pe malul ei.

De pe malul căreia, dacă te întorci spre Mitropolie și Casa Poporului, poți vedea, de multe ori, cele mai neașteptate apusuri.

Foto: wikimedia commons