Adolescenţii rebeli sînt exact ceea ce are nevoie un sistem disciplinar pentru a se conserva şi perpetua. Neavînd afinitate cu regula, nesupunerea lor o întăreşte. Rebela sau rebelul nu sînt anarhişti (stau totuşi pe banii părinţilor), nici sabotori (nefiind muncitori, nu au cum să dorească distrugerea mijloacelor de producţie) şi nici măcar neînţeleşi. Doar pozează în asta. Iar cum odată cu Internetul putem încărca pozele în reţelele de socializare, rebeliunea are loc în format şi pe dispozitive digitale. Am trei sute, o mie, cinci mii de prieteni, dar sînt un rebel neînţeles. Dar, dacă ne amintim de modelul Hollywood, rebelul este foarte popular. Şi vinde orice. Prin obscurii ani ’90 apăruse şi o marcă de ţigări cu numele Rebel. La fel de proaste ca Televiziunea unde am văzut reclama.

Am fugit de-acasă mai mult de formă decît de rebeliune. Am fugit pentru că aşa trebuia să faci dacă eşti rebel neînţeles & melancolic & flegmatic şi urăşti pe toată lumea pentru că dorinţele tale nu devin realitate. Ce poate înţelege adolescentul dintr-o realitate socială în care lui îi revine ideologia rezistenţialismului, „les choses sont contre nous!“? Am fugit, am ajuns la Bucureşti, m-am adăpostit la o prietenă, părinţii au aflat, s-au relaxat, nici o panică, doar ştiau că-mi place să călătoresc. Şi atunci am zis că mai bine mă întorc acasă.

Am fumat pentru că toată lumea făcea asta, dar era o formă de rebeliune faţă de profesori şi dirigintele inteligente care dădeau totul în gît la şedinţa cu părinţii. Dar a fuma în adolescenţă e greşit într-o societate în care fumatul e încurajat în rîndul tinerilor, în care se vindeau ţigări „la bucată“ şi în care afişele pentru ţigările Rebel se găseau chiar pe zidurile şcolii. Ce revoltă e aceasta în care toţi fumăm, neuroprogramaţi de reclamele la Kent care întrerupeau serialul Dallas?

Am contestat şi m-am certat cu profesorii, era să fac crimă, am ieşit la grevă şi proteste, totul din rebeliune. Şi unde m-au dus toate acestea? În situaţia bizară în care îmi descopăr pasiunea pentru o şcoală mai bună, plăcerea dialogului cu studenţi şi elevi, cheful să explic şi să văd înţelegerea ocupînd băncile din sălile de seminar. Tot ce am contestat am primit ca teren de joacă. Şi acum, pe partea cealaltă a baricadei, e mai greu să accept rebeliunea lor (uneori textele discutate sînt grele sau de neînţeles), aştept să-mi iau marele refuz şi să fiu trimis la plimbare. Pentru că-s un expirat.

Am băut în taberele pentru adolescenţi din simţ strategic şi hedonism cronic, dar de fiecare dată îmi reprezentam acţiunea mea ca pe o victorie în faţa unui sistem depăşit, cu iz totalitar. Să mă vadă autoritatea cum abordez situaţiile periculoase. Atît de periculoase încît tocmai acele tabere erau uneori sponsorizate de firme producătoare de vodcă, puneau şi-un banner, să nu fie discuţii.

Am refuzat sfaturile celor maturi pentru că erau scoase de la naftalină şi am zis că e posibilă alternativa, mai ceva ca altermondialismul şi pragmatismul filozofic american.

Am fost un rebel închipuit toată adolescenţa mea. E vremea în care totul îţi era iertat şi niciodată cu adevărat interzis sau permis. Adolescenţa e o vîrstă de graniţă şi toate distincţiile intră în ceaţă. Dar cînd te faci cu adevărat mare, ai obligaţii şi carduri, agende şi întîlniri, jocuri de putere şi relaţii asemenea, cînd nu mai poţi fugi şi nu mai poţi brava fără riscuri, unde e rebeliunea? Toată adolescenţa a fost, de fapt, un antrenament pentru adevărata nesupunere socială şi civilă. Pentru întîlnirea cu idioţii cocoţaţi în scaunul autorităţii, pentru a-i privi în faţă pe mafioţii care-i domină pe cei slabi, pentru a spune răspicat că Dumnezeu nu a murit, dar îl ţine în comă biserica ortodoxă, pentru a te lua la trîntă cu băncile şi pentru a-ţi cîştiga decenţa într-un imperiu de ipocrizie şi jocuri ascunse pe burse. Acum privesc în jur, văzînd zeci de mii de români revoltaţi, care şi-au făcut atunci antrenamentul. Acum ei pornesc în marş pentru a salva fundamentul cooperării sociale. #unitisalvam.

Constantin Vică este doctorand în Etica noilor tehnologii, la Universitatea Bucureşti.

 Foto: L. Muntean