La pas, prin Bucureşti
Ne-am gîndit, în redacție, la locurile noastre preferate din București și am povestit despre ele. (A. P.)
● Marius CHIVU
În 1895, cînd a fost ridicată de industriaşul George Assan, era prima moară cu aburi din România şi mult timp a fost cea mai înaltă construcţie din Bucureşti. La un moment dat, în vîrful turnului clădirii principale a fost montat un ceas uriaş care, vreme de zeci de ani, a măsurat timpul pentru locuitorii cartierului Obor-Colentina. Moara a suferit de-a lungul secolelor demolări, vandalizări şi mai multe incendii, dar silueta ei graţioasă de cetate medie-vală din cărămidă roşie, cu ornamente şi turnuleţe încă vizibile, continuă să sfideze gravitaţia. Ca mulţi alţii, am aflat şi eu despre Moara lui Assan citind povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia. Uneori mai trec prin zonă şi îi admir frumuseţea decadentă din depărtare, alteori mă plimb chiar printre ruine. Dacă odată măcina grîne, acum e o moară a timpului. Visez că va prinde viaţă din nou cîndva, cumva.
● Stela GIURGEANU
Mi-e dragă Piața Romană. Cu vînzoleala ei colorată. Cu trubadurul de la Coloane care cîntă la harpă. Cu trubadurul de vizavi care cîntă la pianină. Cu Mihai, chelarul de la intrarea pe Mendeleev, cu atelierul căruia începe Bucureștiului din alt timp, care vara stă în fața prăvăliei și joacă table cu amicii. Iarna e mai morocănos. Mi-e dragă clădirea veche a Croitoriei de demult, de pe Biserica Amzei, cu croitorii ei vechi care te ceartă, părintește, că, dacă nu te pricepi, de ce te apuci să coși tivul și să faci treaba de mîntuială pe care ei trebuie s-o repare. Mi-e dragă shaormeria unde doar patronul te apreciază dacă nu vrei shaorma cu de toate și mă topesc de fiecare dată cînd trec pe lîngă inscripția veche a fostului Hotel Carpați: „Curat. Calorifer“. Mi e dragă Piața Romană care e și junglă urbană, și tihnă interbelică, și care e plină de viață, dar și de fantome.
● Andrei MANOLESCU
În ultima vreme am avut ocazia să parcurg de cîteva ori strada Schitu Măgureanu. Și am realizat că întotdeauna zona aceea mi-a făcut o impresie plăcută. Nu doar vecinătatea parcului, nu doar clădirile vechi și frumoase dintre care unele sînt destul de bine întreținute, nu doar bustul și noua piațetă ce poartă numele papei Ioan Paul al II-lea, nu doar restaurantele cochete și discrete din zonă… E un aer acolo care parcă nu are legătură cu restul Bucureștiului. Și cred că la această impresie contribuie faptul că strada e în pantă. Cîte străzi în pantă mai există în București? De cînd s-a demolat cartierul Uranus, cred că nici una. Și mă gîndesc că acestă diferență de nivel e elementul care contribuie decisiv la ambianța specială a locului.
● Matei MARTIN
Mi-e greu să aleg, din acest mare oraș neiubit, un singur loc al adorației. Pot însă, cu certitudine, să spun ce-mi lipsește. Mi-e dor de trotuare largi, mărginite de copaci umbroși, mi-e dor de spații pietonale liniștite, unde te poți plimba fără grija mașinilor și fără agresiunea comercială & publicitară, tînjesc după parcuri fără alei betonate și inscripții despre primarul care a ctitorit peluza ori mobilierul urban. Noi, pietonii, sîntem o specie amenințată și cred că în București ar trebui să existe o arie protejată – sau, poate, o rezervație – în care să ne regăsim.
● Matei PLEȘU
Am avut șansa să cunosc cartierul Buzești de dinaintea ultimelor „mari prefaceri“ din 1986 și din 2013. Buzeștiul mă fermeca în primul rînd pentru că era un oraș in nuce. Pe întinsul cîtorva străzi aveai biserici, piață (Matache), prăvălii, legătorie de cărți, baie comunală, tractire, hoteluri (Marna, clădit pe locul casei în care au locuit o vreme Eminescu și Veronica Micle), maternitate, fabrică, cinema („Feroviar“), ca să nu mai vorbesc de vecinătatea romantică și mizerabilă a Gării de Nord. În al doilea rînd, Buzeștiul reușea să scurtcircuiteze, ca o „gaură de vierme“, spații, timpuri și conjuncturi dintre cele mai diferite. Întîlneai, una lîngă alta, curți infernale și case de patrimoniu, tîrgoveți și puradei despuiați, calcane dezolante și fațade Jugendstil, tarabe bogate și mormane de gunoi, miasmele rigolei și parfumul hrănitor al pieței, delabrare, poezie, patină și mucegai. Iar în curtea interioară a frumoasei clădiri a Institutului Politehnic din strada Polizu se afla o carlingă de avion. O posibilă epavă a unei mașini a timpului.
● Iaromira POPOVICI
Sînt puține locuri din București în care mă simt cu adevărat în largul meu: mai întîi, în zona dintre Piața Romană și Piața Lahovary. Practic, cam orice clădire sau spațiu de pe acolo îmi trezește cîte o amintire, în general plăcută. Mă simt – cum banal se spune, dar asta e – „acasă“. O a doua zonă e Parcul Tineretului, cam pe oriunde, fiindcă aleile, pomii, scările de acolo etc. sînt, mai toate, legate de copilăria mea. Un al treilea loc e pe Lascăr Catargiu, fostul Ana Ipătescu. Îmi plac pur și simplu multe din casele de acolo, par din altă lume. Mai toate poveștile pe care i le spuneam copilului meu pe cînd era mic se desfășurau acolo.
● Adina POPESCU
Am locuit de cînd mă știu pe Calea Moșilor, mai aproape sau mai departe de intersecția cu Eminescu, acum stau pe o stradă adiacentă, dar tot în aceeași zonă. Bucureștiul meu, ca pentru mulți alții, este orașul din vecinătate, cartiere precum Berceni sau Militari mi se par doar niște galaxii îndepărtate. Inevitabil, spațiul se suprapune și peste cel al copilăriei. Îmi plac în continuare „străduțele din spate“ (așa cum le spuneam cînd eram mică, din spatele Căii Moșilor, desigur) – Toamnei, Salcîmilor, Popa Petre, Silvestru, Spătarului, micuța stradă Suvenir și altele, pe unde mă trăgea taică-miu cu sania iarna, iar vara, mai tîrziu, hoinăream cu colegii de școală, în căutare de duzi, ca să ne hrănim viermii de mătase – o sarcină pionierească obligatorie. Astăzi, toate aceste străzi sînt aproape neschimbate și au același aer de tîrg tihnit, din curți se ravarsă vegetația, doar unele case sînt mai căzute sau au apărut altele noi care nu prea se încadrează în peisaj. Însă locul care mi se pare că reprezintă cel mai bine acest București al meu și pentru care am mereu sentimente amestecate, fiindcă degradarea și mizeria se suprapun peste un spirit autentic al orașului, este Piața Obor.
● Ana Maria SANDU
Bucureștiul meu e făcut din toate locurile în care am locuit. Cele mai dragi mi-au rămas străduțele nevăzute de pe Splai, de la fosta Operetă (Poliției, Vigilenței). Hotelul Tranzit, azi o ruină, mi-a fost casă bună în anii de studenție. De 14 ani stau undeva între Grădina Icoanei și Piața Lahovary. Încă mai cred că am fost norocoasă și că ăsta e cu adevărat Bucureștiul meu. Știu fiecare casă și fiecare acoperiș din cartier. Sufăr pentru fiecare schimbare/demolare, ca și cînd mi-ar fi murit un vecin. De fiecare dată cînd mă întreabă cineva dacă aș pleca în altă parte mi se strînge sufletul și spun că pur și simplu locul meu e aici.
● Dan STANCIU
Era un loc fabulos pe la sfîrșitul anilor ’70, cînd am dat de el. Eram ca Indiana Jones descoperind, în burta junglei, ruinele unui templu aztec (sau mayaș, depinde cum îți potriveai pașii). Un vast semicerc de coloane dorice, de un alb care amintea scrumul, arcuindu-se pe un teren decrepit, printre oțetari, copaci crescuți alandala și buruieni. Pe alocuri, insule de moloz, petice de iarbă, scînduri putrede, pietre. Liniște, nici țipenie de om, deși uneori (dacă îți ascuțeai auzul) ai fi putut desluși cum se apropie în goană, dinspre Autogara Filaret, un gladiator întîrziat sau, din partea opusă, volutele retorice ale unui triumvir pe strada Cuțitul de Argint. O senzație de timp întrerupt, de hiatus între epoci. Locul se chema Arenele Romane și a fost pentru mine, o vreme, una dintre zonele ferite de contaminarea prezentului care mi-au deschis un supra-București respirabil. Astăzi a devenit un spațiu al muzicii pentru mulțimi, l-am revăzut acum cîțiva ani (la un concert Suede încheiat pluvial), dar Indiana Jones nu mai era acolo.
● Cristina ȘTEFAN
În ultimul an, a început să-mi placă să mă plimb pe mijlocul bulevardelor. Am făcut de mai multe ori exerciţiul ăsta, pînă cînd a început să mi se pară bizar să aştept la semafor în Piaţa Victoriei ca să traversez înspre cinema-ul de la MŢR, în loc să fiu în centru, alături de ceilalţi oameni. Parcă-i alt aer acolo. Ca în alte capitale europene. În întuneric, rămîi cu cîteva repere: Muzeul „Antipa“ – preferatul meu în copilărie –, cu girafa lui, Vila Ormolu – pe colţul care dă în strada Paris, unde-mi place să mă plimb vara printre casele frumoase –, Palatul Victoria, cu toată simbolistica lui, clădirile de birouri unde încă n-am ajuns să urc ca să văd Bucureştiul de sus. Cînd ţi se face frig, dai roată prin piaţă şi te-ncălzeşti.
● Sever VOINESCU
Trăiesc într-un oraș care nu-mi place deloc. Găsesc greu locuri în care mă simt bine, pentru că găsesc greu locuri în acest oraș în care pot să mă izolez de el. Orașele plăcute locuitorilor sînt cele care oferă locuitorilor nu doar șansa de a se bucura de ele, dar și șansa de a uita de ele. În fond, un oraș livable este acela care dă șansa celor care nu-l plac să uite din cînd în cînd de el, chiar dacă îl locuiesc. Greu de găsit așa ceva la București. Bucureștii sînt un oraș 100% bucureștenizat și asta îl compromite irevocabil în ochii mei. Cunosc o singură oază în care pot uita de urîțenia, răutatea și nefericirea orașului meu: Schitul Darvari. Dar dacă tot trebuie să-mi placă ceva în București, ca să meargă bine ancheta Adinei, recunosc că-mi plac Bucureștii din romanele și poeziile lui Mircea Cărtărescu. Marele avantaj este că mă pot plimba prin acest oraș fără să ies din casă.
Foto: Ema Cojocaru, Moara lui Assan
