Istorisirea de mai jos îşi are originile la miniferma socrilor mei de la Galicea, Vîlcea. De cîte ori mă gîndesc la animalele de acolo, am zîmbetul larg pe faţă, deoarece oamenii locului – olteni adevăraţi – sînt foarte veseli, şi starea asta de veselie o păstrează şi în modul în care se raportează la animale şi, mai ales, cum le tratează.

În drumul meu spre grădina de zarzavat trec pe lîngă căsuţele construite pentru aceste animale, pe categorii. Mai întîi – pe lîngă o cuşcă mică, sprijinită bine între doi pereţi: acolo sînt şapte iepuri mari şi mîncăcioşi. Tuturor ne sînt simpatici şi ne jucăm cu ei de cîte ori avem timp. Au fost salvaţi de la o viaţă de mizerie la unul dintre vecinii mai neglijenţi. Iniţial, toată lumea îi vedea în tavă, alături de un sos bun de vin şi ierburi aromate. Însă, după ce au apărut primii pui şi s-au mărit, după ce ne-am jucat cu ei, nimeni nu a mai putut să-i vadă altfel decît ca pe nişte animale de casă, aşa că procesul de înmulţire va dura la nesfîrşit. Sper să nu ne invadeze casa şi să nu ne mănînce toţi morcovii şi varza din grădină. Iepurii i-aş încadra în categoria de animal-jucărie.

Următoarea oprire e la un grajd gol, odinioară casă a iepei, mîndria bunicului. Iapa era mare vedetă în sat în perioadă CAP-istă, pentru că bunicul o folosea drept animal-manifest. De cîte ori trecea pe lîngă vreun şef de CAP, iapa primea numele persoanei respective, alături de o înjurătură zdravănă şi un îndemn tovărăşesc să grăbească pasul. Respectivii se mirau de coincidenţa de nume, însă vecinii aveau tot timpul zîmbetul pe buze şi îl salutau mulţumiţi pe bunicul.

Ajungem la coteţul cu porci. Aceştia stau bine-mersi în două încăperi ca într-un apartament la un hotel de cinci stele. Sînt două familii, o familie albă şi leneşă cu cinci pui şi o altă familie roşie, cu urechile mari, vioaie şi cu nasul turtit, în căutare eternă de mîncare, cu şase pui. Mamele stau tolănite şi trebuie să le dai ceva cu adevărat apetisant de mîncare ca să se mişte de acolo. Am testat vara trecută meniul, le-am adus tot felul de ierburi, însă se dau în vînt după dovlecei şi nuci. Mă gîndesc cu groază cum va fi momentul despărţirii de puii lor, însă cred că au memoria scurtă, pentru că imediat vine un alt rînd de pui, pe care îi îngrijesc cu aceeaşi devoţiune şi mama-soacră primeşte cereri de vînzare încă dinainte să se nască. Nici nu pot să nu mă gîndesc că înghit o bucăţică din aceşti porci de cîte ori mănînc sarmale, pentru că ei fac parte, evident, din categoria de animal-de-sacrificiu, la propriu.

Sectorul de animale mari s-a terminat, să trecem la păsările de curte... Variate ca mărimi şi culori ale penajului, vesele şi gălăgioase, au un spaţiu mare de desfăşurare. Se plimbă liniştite, ciugulesc boabe şi verdeaţă şi au locul lor preferat de ouat. Din cînd în cînd, cîte un gîscan sau curcan îşi mai impune punctul de vedere printre multele lui soţii sau le mai ceartă şi aleargă prin curte. Evident că există şi conflicte între masculii diferitelor familii de zburătoare pentru teritoriu şi supremaţie, ca în orice societate. Luptele sînt înăbuşite în faşă de toţi membrii familiei, cu ameninţări de tăiat aripi sau gît, însă cu toţii ştim că sînt vorbe în vînt, nu i-ar tăia, că sînt „buni de prăsilă“.

Ne îndreptăm atenţia către o altă categorie – animale-resemnare. E vorba de curci. Acum intră în scenă bunica Floarea, o bătrînică simpatică, cu ochii mici şi limpezi ca două mărgele albastre. Are aproape optzeci de ani, e sprintenă, însă nu mai are putere în mîini... Curcile sînt job-ul ei permanent acum. Merge cu ele resemnată prin lanul de ovăz special cultivat, gîndindu-se pesemne la „ce-am fost şi ce-am ajuns“, sau – dacă vreţi să păstrăm nota istorisirii – la dictonul „orice cal ajunge gloabă“. Face ture în fiecare zi, le vorbeşte, le ceartă şi le ameninţă cu o nuieluşă subţire şi îşi ia cîte două-trei mere în şorţ, pe care le ronţăie încet ca să-şi facă de treabă pînă acasă. Nu se ştie de ce, dar, în mod misterios, de cînd vede Floarea de ele, curcile au început să fie mari amatoare de mere, iar merele din copaci se evaporă.

Animalele-independenţă, respectiv gîştele, sînt ciufulite şi la fel de gălăgioase ca cele din Capitoliu, bine organizate, merg agale în fiecare dimineaţă la Olt, pe uliţă, în frunte cu gîscanul – şef de harem – care le prezintă traseul şi programul zilei. Se întorc abia pe la apus acasă, la fel de gălăgioase, însă cam înfometate. Cred că mai au de lucru la metodele de prins peşte.

Bineînţeles, în toate gospodăriile din România, pe lîngă animalele menţionate mai sus, întîlnim şi vreo şaptezeci de găini, vreo zece raţe, trei cîini şi un motan gras şi plimbăreţ.

Inutil să vă mai spun că toţi cîinii şi motanul au nume, sînt alintaţi, mîngîiaţi şi trataţi ca membri ai familiei. Iau masa lîngă noi şi fac scandal cînd o bucăţică de carne e mărul discordiei.

Am primit o ştire de ultimă oră: socrii mei vor cumpără o capră, ca familia de animale să se întregească. 

Paula Pîslaru e sociolog la Ipsos România.