Cînd m-am mutat la marginea cartierului evreiesc, postam des pe Instagram fotografii cu eticheta #celmaifrumoscartier. Îmi plăceau străzile, îmi plăceau casele, dar cel mai mult îmi plăcea atmosfera din alveola în care nimerisem. Îmi doream mult să locuiesc într-o vilă interbelică. În primele săptămîni, am explorat cartierul cu interesul unui călător. Mă opream din pedalat cînd zăream o fundătură pe care n-o văzusem pînă atunci, îmi băgam telefonul printre gratiile gardurilor ca să fotografiez fațade îmbrăcate în iederă, căscam ochii la toate rămășițele de grădini.

Vecinii mei trăiau mult pe stradă, iar eu trăgeam cu urechea la ce vorbeau de cîte ori prindeam ocazia. Felul în care își însușiseră spațiul public, felul în care se foloseau de el atunci cînd nu le ajungea casa și curtea mi-au stîrnit mereu curiozitatea. Seara, cînd mă întorceam acasă, treceam lent cu bicicleta printre ei, sperînd să mai prind cîte un fragment din discuțiile lor. Se adunau mereu în dreptul a două case aflate vizavi. Mătușile din viața mea numeau locul de tipul acesta „duvar”, un turcism care îmi place la nebunie, poate și pentru că mi-am petrecut o parte din copilărie la periferia giurgiuveană, unde seara ieșeam „primeniți” la duvar – aproape toate curțile aveau în față o bancă sprijinită de gard. Ne adunam cînd la unii, cînd la alții, adulții schimbau o vorbă, iar noi, copiii, ne jucam.

Mi-a plăcut că asta se întîmpla în noul meu cartier. Aceeași formă de comunitate, același model de conviețuire urbană. Deși duvarul copilăriei mele era situat într-o mahala de provincie, îl regăsisem aici, în centrul Bucureștiului, douăzeci de ani mai tîrziu. Mă distrau petrecerile date prin curți, extinse în stradă, mai ales dacă era vorba de nunți sau botezuri, urmăream adolescenții care se strîngeau la celălalt colț, opus celui revendicat de adulți, și copiii – îmi notam replicile lor adesea, cînd se jucau sub salcia din fața balconul meu.

În ciuda feeriei, în #celmaifrumoscartier era multă mizerie. Un profesor ne-a spus odată că îl amuză sensibilitatea pe care o avem în legătură cu pitorescul urban. „Înseamnă, de cele mai multe ori, murdărie”, spunea el, „sînteți sentimentali, vă plac toate zidurile astea care miros a igrasie și a mucegai, vi se pare romantic.” Calcanul lung de pe Maximilian Popper, înțepat de uși de apartament, pe care l-am fotografiat de atîtea ori, se termina în stînga cu trei tomberoane mereu pline, în dreapta cu o clădire abandonată, ca să nu mai pun la socoteală tencuiala căzută de pe el. Într-un capăt al străzii mele era o casă peticită cu placaje diferite în ferestrele rămase fără geamuri și cartoane în gard. În celălalt capăt, o clădire nouă de sticlă, construită fără locuri de parcare. În spatele ei, o și mai înaltă clădire nouă – o numeam cavoul din cauza arhitecturii sobre, cu un aer dezolant. De la oricare dintre ferestrele mele aș fi privit, peisajul era limitat de spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii. Probabil celălalt nume al Bucureștiului ar trebui să fie „discrepant”.

A fost perioada în care m-am îndrăgostit de oraș, în care am început să-i observ contrastele cu duioșie. E adevărat, cartierul meu avea și părți bune, și părți rele, dar cele bune mi se păreau mai numeroase, iar pentru cele rele începeam să am înțelegere. Dacă pînă atunci judecam aspru decizia de a urîți casele cu termopane, am înțeles că problema frumos versus urît e ultima în cazul multor locuitori ai cartierului. Mă întristam cînd în locul unui gard transparent apărea unul opac. Pentru mine, frumos e să văd. Mă întristam cînd apărea un „bloculeț” pe o parcelă care abia ar fi servit unei case, sau o mansardă cît două etaje. Frumos e să nu mă simt copleșită sau sufocată de clădiri ieșite din scară, pe străduțe intime. Straturile vechi pe care se așază intervențiile noi sînt deja fabricate din tot soiul de hibrizi de stiluri și tipologii, logica e uneori greu de deslușit. Frumusețea Bucureștiului nu stă în coerența imaginii urbane decît cu mici excepții, în cartiere mai cu ștaif. Frumusețea pe care o surprind și care mă surprinde în plimbările mele vine din felul în care e locuit orașul, din bricolajul plin de imaginație, din ambiția pe care o mai au unii sau alții să salveze vechiturile.

După cîțiva ani de locuire în centru, m-am mutat în Militari, într-un colț de cartier în care se terminau blocurile și începeau casele – case în care locuiau trei generații, construite pe aproape tot terenul disponibil, case care își expandaseră spațiul necesar pe trotuare și carosabil. Aceeași Mărie, cu altă pălărie. Spre deosebire de cartierul vechi în care locuisem pînă atunci, la marginea orașului improvizația era singurul numitor comun în arhitectura locuințelor, dar viața din stradă decurgea aproape la fel. Am urmărit din apartamentul meu: petreceri, parastase, revenirea-surpriză a unui fiu din străinătate, ceea ce a generat un bairam spontan, în toiul nopții, o piscină gonflabilă plină cu copii – toate, pe rînd, organizate în mijlocul străzii. Pe la începuturi, într-o sîmbătă după-amiază, am coborît să-i rog pe vecinii mei să petreacă mai silențios. „Dumneavoastră stați la bloc”, mi-a zis un bărbat, „la bloc nu se face gălăgie că deranjezi, noi stăm la curte, la curte e altceva, întrebați pe cine vreți”, a spus și a arătat spre forfota din jur, din dreptul fiecărui curți care inunda cu viață strada.

Irina Lupu este arhitectă și scriitoare.

Foto: E. Cojocaru