La duvar

Irina LUPU
Publicat în Dilema Veche nr. 924 din 23 decembrie 2021 – 5 ianuarie 2022
La duvar jpeg

Cînd m-am mutat la marginea cartierului evreiesc, postam des pe Instagram fotografii cu eticheta #celmaifrumoscartier. Îmi plăceau străzile, îmi plăceau casele, dar cel mai mult îmi plăcea atmosfera din alveola în care nimerisem. Îmi doream mult să locuiesc într-o vilă interbelică. În primele săptămîni, am explorat cartierul cu interesul unui călător. Mă opream din pedalat cînd zăream o fundătură pe care n-o văzusem pînă atunci, îmi băgam telefonul printre gratiile gardurilor ca să fotografiez fațade îmbrăcate în iederă, căscam ochii la toate rămășițele de grădini.

Vecinii mei trăiau mult pe stradă, iar eu trăgeam cu urechea la ce vorbeau de cîte ori prindeam ocazia. Felul în care își însușiseră spațiul public, felul în care se foloseau de el atunci cînd nu le ajungea casa și curtea mi-au stîrnit mereu curiozitatea. Seara, cînd mă întorceam acasă, treceam lent cu bicicleta printre ei, sperînd să mai prind cîte un fragment din discuțiile lor. Se adunau mereu în dreptul a două case aflate vizavi. Mătușile din viața mea numeau locul de tipul acesta „duvar”, un turcism care îmi place la nebunie, poate și pentru că mi-am petrecut o parte din copilărie la periferia giurgiuveană, unde seara ieșeam „primeniți” la duvar – aproape toate curțile aveau în față o bancă sprijinită de gard. Ne adunam cînd la unii, cînd la alții, adulții schimbau o vorbă, iar noi, copiii, ne jucam.

Mi-a plăcut că asta se întîmpla în noul meu cartier. Aceeași formă de comunitate, același model de conviețuire urbană. Deși duvarul copilăriei mele era situat într-o mahala de provincie, îl regăsisem aici, în centrul Bucureștiului, douăzeci de ani mai tîrziu. Mă distrau petrecerile date prin curți, extinse în stradă, mai ales dacă era vorba de nunți sau botezuri, urmăream adolescenții care se strîngeau la celălalt colț, opus celui revendicat de adulți, și copiii – îmi notam replicile lor adesea, cînd se jucau sub salcia din fața balconul meu.

În ciuda feeriei, în #celmaifrumoscartier era multă mizerie. Un profesor ne-a spus odată că îl amuză sensibilitatea pe care o avem în legătură cu pitorescul urban. „Înseamnă, de cele mai multe ori, murdărie”, spunea el, „sînteți sentimentali, vă plac toate zidurile astea care miros a igrasie și a mucegai, vi se pare romantic.” Calcanul lung de pe Maximilian Popper, înțepat de uși de apartament, pe care l-am fotografiat de atîtea ori, se termina în stînga cu trei tomberoane mereu pline, în dreapta cu o clădire abandonată, ca să nu mai pun la socoteală tencuiala căzută de pe el. Într-un capăt al străzii mele era o casă peticită cu placaje diferite în ferestrele rămase fără geamuri și cartoane în gard. În celălalt capăt, o clădire nouă de sticlă, construită fără locuri de parcare. În spatele ei, o și mai înaltă clădire nouă – o numeam cavoul din cauza arhitecturii sobre, cu un aer dezolant. De la oricare dintre ferestrele mele aș fi privit, peisajul era limitat de spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii. Probabil celălalt nume al Bucureștiului ar trebui să fie „discrepant”.

A fost perioada în care m-am îndrăgostit de oraș, în care am început să-i observ contrastele cu duioșie. E adevărat, cartierul meu avea și părți bune, și părți rele, dar cele bune mi se păreau mai numeroase, iar pentru cele rele începeam să am înțelegere. Dacă pînă atunci judecam aspru decizia de a urîți casele cu termopane, am înțeles că problema frumos versus urît e ultima în cazul multor locuitori ai cartierului. Mă întristam cînd în locul unui gard transparent apărea unul opac. Pentru mine, frumos e să văd. Mă întristam cînd apărea un „bloculeț” pe o parcelă care abia ar fi servit unei case, sau o mansardă cît două etaje. Frumos e să nu mă simt copleșită sau sufocată de clădiri ieșite din scară, pe străduțe intime. Straturile vechi pe care se așază intervențiile noi sînt deja fabricate din tot soiul de hibrizi de stiluri și tipologii, logica e uneori greu de deslușit. Frumusețea Bucureștiului nu stă în coerența imaginii urbane decît cu mici excepții, în cartiere mai cu ștaif. Frumusețea pe care o surprind și care mă surprinde în plimbările mele vine din felul în care e locuit orașul, din bricolajul plin de imaginație, din ambiția pe care o mai au unii sau alții să salveze vechiturile.

După cîțiva ani de locuire în centru, m-am mutat în Militari, într-un colț de cartier în care se terminau blocurile și începeau casele – case în care locuiau trei generații, construite pe aproape tot terenul disponibil, case care își expandaseră spațiul necesar pe trotuare și carosabil. Aceeași Mărie, cu altă pălărie. Spre deosebire de cartierul vechi în care locuisem pînă atunci, la marginea orașului improvizația era singurul numitor comun în arhitectura locuințelor, dar viața din stradă decurgea aproape la fel. Am urmărit din apartamentul meu: petreceri, parastase, revenirea-surpriză a unui fiu din străinătate, ceea ce a generat un bairam spontan, în toiul nopții, o piscină gonflabilă plină cu copii – toate, pe rînd, organizate în mijlocul străzii. Pe la începuturi, într-o sîmbătă după-amiază, am coborît să-i rog pe vecinii mei să petreacă mai silențios. „Dumneavoastră stați la bloc”, mi-a zis un bărbat, „la bloc nu se face gălăgie că deranjezi, noi stăm la curte, la curte e altceva, întrebați pe cine vreți”, a spus și a arătat spre forfota din jur, din dreptul fiecărui curți care inunda cu viață strada.

Irina Lupu este arhitectă și scriitoare.

Foto: E. Cojocaru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.