Întîmplarea face ca nu demult, la sfîrșitul lui aprilie, să mă fi ocupat chiar aici de o carte a Martei Petreu, Domni și Doamne, al cărei cel mai consistent capitol îl privea chiar pe Radu Stanca. Îl privea, adaug, în chip colateral, căci reconstituirea o avea de fapt în centru pe Doti (Dorina), soția poetului. Dintre toate prețioasele restituiri biografice, dintre toate reparațiile venite, iată, cu o întîrziere de mai bine de cinci decenii (ultimele zile ale lui Radu Stanca fiind, în sfîrșit, documentate cumsecade și curățate de reziduuri memorialistice inexacte), mă opream, în cronica mea, la o formulă pe care o găseam de-a dreptul magnetică: „Sînt Ea”. Mai exact: „Toate substanțele mele s-au prefăcut în Ea. Tot exist în Ea – nu mai e în mine nici un atom pe care să nu-l locuiască Ea, nici fibră prin care să nu mă străbată Ea. […] Sînt Ea – am înviat din morți și am luat forma și tiparul ei”. Asta-i scria Radu Stanca despre Doti bunului său prieten I. Negoițescu în 16 iunie 1951. Declarația nu-mi era necunoscută, citisem eu însumi scrisorile acestea (publicate încă din 1978), însă abia acum realizam că fraza conține un adevăr existențial precis și că nu-i un oarecare madrigal de îndrăgostit grandilocvent.

Surpriza avea să-mi fie dublată (ce spun?! ridicată la putere, exponențial!) săptămînile trecute, cînd l-am ascultat pe Ion Vartic evocînd, într-un interviu televizat, una dintre întîlnirile sale memorabile cu autorul Donei Juana (căruia îi era nepot prin mamă). Pe la începutul anilor ’50, copil fiind, își amintește criticul, avea să fie surprins de apariția lui Radu Stanca pe plajă, îmbrăcat mai degrabă gros, cu un palton tomnatic cu atît mai extravagant într-o vară toridă. Boala (o tuberculoză dusă pe picioare trei decenii) îi interzicea să se expună. De neuitat, însă, e explicația glumeață pe care poetul o oferă: „Sînt regele unei țări ploioase”. Cita, e evident pentru toată lumea, primul vers al celui mai cunoscut poem al lui Baudelaire. Dar îl cita, e la fel de evident, aproximativ. Căci Spleen debutează cu o comparație, je suis comme le roi d’un pays pluvieux, pe care Stanca o înlătură discret. El nu e ca…, el e pur și simplu… N-aș fi fost atent, spuneam mai sus, la nuanța aceasta dacă ea n-ar purta cu sine semnele unei recidive și, de ce nu, ale unei predispoziții inconștiente. Radu Stanca se lasă locuit de Doti, se lasă apoi posedat și de un personaj iluzoriu din Florile răului: el pare să fie, structural, un depozitar latent de sensibilități. Un poet care, de altfel, îi datorează mult lansase, acum patruzeci de ani, un volum intitulat La dispoziția dumneavoastră. Cred că deviza i se potrivește de minune și lui Radu Stanca. Și reușește să omogenizeze abundența de fațete, adeseori disparate, pe care o pune în act literatura acestuia. De la pasiunea pentru teatru la foarte originala teză de licență susținută în 1942, Problema cititului. Contribuţii la estetica fenomenului literar; de la faimosul eseu-manifest Resurecția baladei la metafora euphorionistă sau la cultul prieteniei întreținut cu colegii de Cerc sibian și așa mai departe.

Înțeleasă astfel, poezia lui se dovedește un ansamblu neașteptat de coerent, dispensat de acea presupusă cezură temperamentală pe care pare să o instituie agravarea bolii. Căci dacă, pînă la un punct, Radu Stanca rămîne fidel programului teoretic pe care-l anunțase în 1945, e greu de înțeles de ce va simți nevoia să abandoneze baladescul (sau falsul baladesc, cum s-a observat) în favoarea unui regim de confesiune lirică gravă, în fond și ea aparentă, de vreme ce, aproape fără excepție, avem de-a face cu întruchipări, cu ipostazieri, cu roluri. Nu e o opțiune de suprafață și, cu-atît mai puțin, un truc stilistic: Stanca mi se pare prioritar personal în tot scrisul său, așa cum prioritar personal fusese, cu cîteva decenii înaintea lui, M. Blecher, chiar în cele mai fanteziste (și mai suprarealiste) proiecții din Vizuina luminată. E motivul pentru care n-aș merge pe mîna lui Nicolae Manolescu atunci cînd îl găsește „neconvingător” în mărturiile directe, prețuindu-i în schimb superlativ secvențele spectaculare. În realitate, poetul e pretutindeni autonom și egal ceremonios. Doar că uneori decide să „se joace” pe sine, singur pe scenă, fără alte personaje în jur și fără a mai exersa subtilitățile compoziției (fără a mai fi, deci, Buffalo Bill sau Cristofor Columb sau Corydon sau Lactanțiu sau…, sau…, sau…). Un splendid poem, Făt-Frumos, fiul său însuși, rezumă procedeul mai bine decît aș putea-o face eu: după ani de chin și de căutări, o fată rămasă însărcinată în vis cu eroul de basm îl naște, in articulo mortis, chiar pe tatăl copilului ei. Nu-i atît un paradox, cît o „crampă a gîndirii”: fiul și tatăl sînt identici fără asemănare și diferiți fără deosebire. Întocmai cum e Radu Stanca în raport cu spectrele din poezia lui: inclusiv cu spectrul propriei sale identități.

În plus, cu sensibilitatea zilelor noastre (și nu cu aceea a anilor ’60, cînd, postum, au început să apară volume din poezia lui Radu Stanca), trebuie să admitem printre capodoperele lui și testamentarul Vulpea (scris în decembrie 1962, cu paisprezece zile înainte de moarte), ascunzînd previzibila tragedie după perdeaua subțire a unei cunoscute anecdote din Antichitatea greacă: „Ca tînărul spartan ascund sub haină / Vulpea furată-a timpului ce trece. / Dacă mă mușcă tac și-ndur în taină / Fără să tulbur lumea ce petrece. // Glumesc nepăsător și rîd cu hohot / În timp ce ea își vîră colţii-n mine, / Simt sîngele ţîșnind cu mare clocot, / Dar mă prefac că-s vesel și mi-e bine. // Și mă voi mai preface-n continuare, / Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite. / Prea mare-i furtul ca să ţip că doare… / Așa dor visurile împlinite… // Ca tînărul spartan ascund la mine / O vulpe… care-atîta timp cît tace / Și mușcă-adînc din carnea mea e bine… / Ce-am să mă fac cînd va porni să latre?”.

După cum nu văd de ce n-am recunoaște că Finister sună, acum, infinit mai proaspăt, mai viu, mai ecorșant în transcrierea unui colaps maladiv decît, să zicem, Lamentația Ioanei D’Arc pe rug. Efectele vor fi fiind moștenite din versul amplu al lui Poe; referințele, la rîndul lor, vor fi avînd rădăcini mitologice accesibile (inclusiv creștine), dar centrii nervoși sînt, toți, ai lui Radu Stanca însuși: „Iată-ntrebarea care-mi rupe tăcerile: / Dacă mor, scap de toate durerile? // Dacă trec Styxul, apa nopților, sumbrelor, / Capăt uitarea ta, demon al umbrelor? // Nici un răspuns. Și-ntrebarea tot stăruie: / Dacă mor, templul meu de argint nu se năruie, // Casa mea, suferința mea neagră și tulbure, / N-o să cadă ca vălul de nimfă, în pulbere? // În zadar cercetez, ca scafandrii, veciile, / În zadar scarmăn caierul nopții, tăriile. // Întrebarea amară-mi tot scurmă sub tîmplă: / Dacă mor, ce se-ntîmplă-n mormînt, ce se-ntîmplă? // Stau acolo uitat, împietrit în păcate, / Sau mă scoate, pe-o poartă ascunsă, Hecate? // Stau întins, nemișcat, ca-ntr-o pivniță rece, / Sau un sol misterios pe-alt pămînt mă petrece? // Nici un semn. Și ecoul întruna mă spintecă: / Dacă mor, oare faptul acesta mă vindecă?”.

Mai puțin artificială, o atare lectură centrată pe biografic și pe existențial are în plus meritul de a scoate din anonimat o serie de poeme al căror centru de greutate e abil contrabalansat formal. Cu alte cuvinte, prozodic, printr-o suverană muzicalitate. Astfel că endecasilabul de metronom, banalizat prin insistență de la Alecsandri încoace, lasă locul unui jazz aiuritor, ale cărui aritmii îl anticipează pe Șerban Foarță. „Ananké! Ananké! / Știu, sufletul acesta negru mi-e”, scrie, de pildă, Stanca într-un început de Plîngere. Raportat, de obicei, la înaintași de tip G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Al. Philippide sau Ion Barbu (ca baladist proxim, firește), Radu Stanca poate fi la fel de bine dedus din „esteții” autohtoni de secol al nouăsprezecelea despre care Vladimir Streinu avea, la 1944, cuvinte bune; dar mai ales din acel Eminescu din atelierul nevalorificat al manuscriselor care, cum știm, l-a încîntat pe Negoițescu. Mă gîndesc, printre altele, la De ce regina nopților (ms. 2270), a cărei cadență e fracturată după fiecare vers al treilea al fiecărei strofe: „Că [prin] a haosului văi / Plutind în voia sorții, / Revarsă-asupra lumii-ntregi / Durerea și farmecul morții? // Un farmec dulce și adînc / Pătrunde-atît de tare / De se ridică înspre ea / Seninele valuri de mare. // De-nalță ochii înspre ea / Din umbra dulce mirii, / Căci au simțit adînc în vis / Că moartea e sora iubirii”. În care (tocmai pentru că sînt doar cîteva în poezia lui) insurgențele melodice ale lui Radu Stanca își găsesc un aliat forte:

„Nu mai departe ca ieri, / Învelit în mantii ponosite, / Arboram melancolic dureri / Și tristeți nesfîrșite. // Și-alergam printre ziduri năuc, / Lîngă mine cu umbra mea: moartea. / Nu știam încotro s-o apuc, / Care mi-e partea. // Nu știam că acel răsărit / Ce-l vedeam ca o mare profuzie / Este numai fantomă și mit, / E o simplă iluzie. // Voi, văzînd masca mea, mă cîrteați / Și ziceați că-mi dau aere, / Pe cînd eu încercam (nu vedeați?), / Pentru voi toți, suspine și vaiere…”

Cu aceste premise, s-ar putea redesena ușor harta afinităților reale pe care le convoacă și le provoacă poezia lui Radu Stanca în ultimele două secole de poezie română. Fără a-i știrbi, prin asta, lui sau altora, specificul și noutatea. Am încercat, într-o prefață mai veche, să schițez un posibil model. Nu e cazul să-l reiau. Adaug doar, pentru pasionați, că nu puțini dintre poeții importanți de azi se trag din mantaua (sau din pelerina de ploaie, apropo de povestea lui Ion Vartic) lui Stanca. Și că grațiosul poem despre Madelaine din Levantul lui Mircea Cărtărescu respiră plenar aerul rarefiat al Baladelor regelui, cele pline de monarhi damnați și de prințese însîngerate.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.

Foto: Doti, Radu și Barbu, fiul lor - arhiva Apostrof