Publicată în anul 2000, Stalinism – New Direction. (Rewriting histories) este o culegere de eseuri şi studii despre epoca stalinistă. În capitolul intitulat „Samokritica Rituals in The Stalinist Central Comitee“ cercetătorul rus, Alexei Kajevnikov, descrie, printre altele, schemele şedinţelor de partid, cu întregul lor ritual, de la discursul prin care se prezenta planul de producţie, asumarea planurilor, pînă la capitolul autocriticii.  

„Performanţele ritualice pot părea ciudate cititorului modern, dar pentru auditoriul sovietic acestea erau adevărate jocuri culturale ale diskusiia (dezbatere), ale kritika i samokritika (critica şi autocritica). Aceste jocuri îşi aveau originea şi erau jucate de obicei în structurile partidului şi aparţineau unui repertoriu denumit «democraţia internă a partidului». 

Democraţia sovietică, sau mai precis această democraţie interpartidică este un subiect controversat. Merle Fainsod o descrie mai degrabă ca pe o propagandă şi o mascaradă verbală. Roy Medvedev a luat-o în serios, ca pe un element de democraţie reală, aducînd argumente contra încălcării sale în viaţa de partid. Mai recent, Arch Getty a atras atenţia asupra rolului acestei democraţii interpartidice de a controla de fapt liderii locali de partid, cu ajutorul dătătorilor de seamă, argumentînd de asemenea că, dacă ar fi scăpat de sub control, fenomenul ar fi putut provoca adevărate dezastre. Comuniştii înşişi vedeau în această democraţie interpartidică, atît în public, dar şi în viaţa privată, un mecanism pentru a trage la răspundere oficialii în faţa marii mase a membrilor de partid, cel mai important instrument în lupta contra birocraţiei şi a corupţiei pe linie de partid.  

În repertoriul democraţiei interpartidice, în afara diskusiia, mai erau kritika şi samokritika, dar acestea două erau mai mult probleme personale, mai mult decît teoretice. Berthold Unfried a descris deja aceste două noţiuni ca fiind ritualul central al culturii partidului, avînd o combinaţie dialectică  între două funcţii: iniţiere (educare şi inoculare a cadrelor de partid) şi teroare (expunerea şi distrugerea duşmanului). Să fii supus unui proces de kritika i samokritika era o parte necesară a antrenamentului unui viitor membru de partid sau oficial. Subordonarea părerii personale colectivului, acceptarea criticii şi oferirea autocriticii într-un mod adecvat erau dovezi de necontestat ale asimilării cu succes a valorilor partidului, oferind totodată şi statutul de membru intern. Acelaşi mecanism era folosit şi pentru sperjur, pentru a da în vileag sau pentru a acuza duşmanii interni – dar nu şi pe cei din afara sistemului.  

Puterea culturală a autocriticii era atît de mare, încît chiar şi opozanţii comuniştilor, pasibili de pedeapsa capitală, îşi asumau un statut intern, prin mărturisirea unor infracţiuni imaginare în procesele care deveneau astfel show-uri publice în Moscova, în vreme ce îşi negau vina în ultimele scrisori pe care le adresau, privat, către Stalin sau către partid.  

Un alt rol pe care Arch Getty îl atribuie kritika i samokritika este faptul că asigura un cadru instituţional de a critica, la firul ierbii, marii şefi. Secretarii de partid aveau un fel dictatorial de a conduce, mai puţin cînd primeau critici de jos; în limitele ritualice ale spaţiului şi timpului, ierarhia putea fi inversată temporar, iar criticile erau binevenite, atît pe orizontal cît şi de jos în sus. Condiţia existenţei autocriticii interzicea cu desăvîrşire autorităţii locale să-şi folosească puterea pentru a suprima criticile. În ideologia comunistă, aceste mecanisme de democraţie suplimentau structura ierarhică, fiind instrumente de bază pentru demascarea abuzurilor locale, sau îndreptarea neajunsurilor.  

În practică, critica şi autocritica apăreau doar în ocazii speciale, avînd de obicei nevoie de permisiune sau iniţiative venite de sus. Erau aplicate doar cînd autorităţile aveau nevoie de justificări în faţa maselor, pentru a înlătura un funcţionar, sau cînd nu erau sigure de vinovăţie, doreau să-l testeze public, în timpul alegerilor în cadrul partidului sau ca un substituent al ritualului creştin al penitenţei, ca un soi de «curăţare» naturală a sistemului. ş...ţ 

Cît priveşte cariera, kritika i samokritika, ca ritual al confesiunii, putea avea rezultat deopotrivă benefic, dar şi distructiv. În pregătirea politică, dar şi în alegerile de partid, autocritica putea fi urmată de o promovare. În procesul unui oficial, procedura putea fi un purgatoriu: putea aduce ori achitarea, ori condamnarea.“

http://books.google.ro