Krav Maga

Publicat în Dilema Veche nr. 781 din 7-13 februarie 2019
Krav Maga jpeg

Uimitor cu cîtă forță păstrăm în memorie deciziile proaste luate în viață și cu ce viteză le uităm pe cele bune: „Dacă nu m-aș fi măritat cu el…“, „Dacă plecam la timp din țara asta…“, „Dacă nu m-aș fi luat după ideile lui taică-meu…“, „Dacă aș fi dat copilul la fotbal…“ – iar seria poate continua ad infinitum, oricine are propria lui listuță. Iar cel ce n-o are (există cineva?!) poate s-asculte ce se vorbește la o masă de familie sau la o agapă cu prietenii: după cîteva pahare (nu primele, dar nici ultimele) încep și tînguielile „regretnice“, desigur complet justificate, din punctul de vedere al tînguitorului, dar nu mai puțin interesante pentru ascultător: dacă etc., atunci… ce?!

Deciziile corecte luate la timpul potrivit n-au nicidecum parte de același regim de atenție, cu o singură mare excepție: cînd vorbitorul simte nevoia să se laude ascultătorului (de obicei se-ntîmplă pe la ultimele pahare, cînd simțul ridicolului e de mult amorțit); în general, ele intră-n categoria „Uite o carte pe care-am jucat-o isteț!“. Experiența m-a învățat să mă feresc de categoria asta ca de dracul, dar… Mă expun oprobriului atît din drag de adevăr, cît și pentru că – sper! – am ceva de spus. Mic, dar am!

Pe la 45 de ani am zis că ce-i destul e destul, că statul pe scaun este minunat, dar nu m-ajută să dau burta jos, așa că m-am hotărît vitejește să mă duc și eu la sală, cum se duce toată lumea. Nu asta a fost partea isteață, nu; ci faptul că m-am apucat să aleg în cunoștință de cauză, nu să m-arunc orbește pe prima „sală“ ieșită-n cale, cum aș fi făcut la 20 de ani (cum am și făcut, de altfel). Pentru că sînt săli și săli, așa cum sînt oameni și oameni – cel care se simte bine-ntr-un loc se potrivește ca nuca-n perete în altul, așa c-am luat-o la pas, cu răbdare și tutun. Am exclus sălile pline de gagici, că doar mă știu slab de caracter, am exclus sălile pline de interlopi, că doar îi știu slabi de caracter, am exclus bazinele de orice fel, că-i frig afară și răcesc, am exclus sălile prea scumpe, am exclus sălile prea ieftine, pe cele aflate prea departe, pe cele aflate prea aproape (uneori e nevoie de un pretext de plecat seara de-acasă, iar o sală-n proximitatea căminului conjugal e o cursă de șoareci), și-au rămas cele de arte marțiale. Le-am luat la rînd, am participat la cîte un antrenament demonstrativ, m-am lămurit destul de repede ce oferă fiecare, am ales o sală de Krav Maga. Nu regret!

Treaba asta cu „participarea“ nu e nouă, dar pentru mine a fost mereu un ghimpe: cînd eram licean nici nu visam să asist la cursuri prin diverse facultăți, să-mi fac o impresie și abia apoi s-aleg facultatea care mi s-ar fi potrivit; nici poveste de așa ceva! Așa am ajuns să dau examen la Medicină Veterinară, vai de capul meu, în iunie ’90, parc-a fost ieri; mulți ani mai tîrziu, să fi fost prin 2005, am aflat că așa obișnuiesc liceenii timpului, cel puțin cei din orașele mari. Cer pur și simplu permisiunea unui profesor (sau lector, sau conferențiar) să asiste la cursul respectiv, asistă cuminți din ultima bancă și se lămuresc dacă facultatea aia e sau nu e de nasul lor. Poate că fac ulterior o alegere bună sau poate că nu, dar măcar o fac în cunoștință de cauză, privilegiu de care generația mea n-a avut șansa să se bucure. Nu-i nimic, mă bucur eu și pentru ea, acum la bătrînețe!

Pentru că materia studiată nu e totul, fie că-i vorba de Krav Maga, fie că-i vorba de morva cailor; pentru învățăcel, materia e cam 25%, profesorul cam 50%, iar sfertul rămas e ocupat de colegi. Vorbesc serios. Nimeni nu poate performa, ce spun eu aici, nimeni nu poate nici măcar continua, atunci cînd dă peste nepotriviri de caracter cu profesorul, cu materia sau cu colegii; Krav Maga nu mi-a spus nimic la început, dar am simțit că aș putea avea un loc în sală, că am punți de comunicare cu cei de acolo, iar mai tîrziu, foarte-foarte încet, aproape insesizabil, am început să simt că pot „comunica“ și cu obiectul de studiu.

Prima cale de comunicare a fost durerea. Nu, nu m-a luat nimeni la bătaie, nu e vorba de acea durere; de durerea din tendoanele mele este vorba. Din anumite motive, aici se pune foarte mare accent pe încălzire, pe exercițiile de suplețe, pe întinderi și pe un număr nesfîrșit de tehnici de tortură autoaplicată care se adresează practic fiecărei părticele a corpului: labelor picioarelor, gleznelor, gambelor, coapselor, șoldurilor, coloanei vertebrale, gîtului, brațelor, degetelor, umerilor și desigur burții, acelei burți care ar trebui să fie un simbol al prosperității și un aspirator de gagici – dar care nu-i decît prilej de glume și de bobîrnace din partea băieților de la cîrciumă. Rostul complexei „încălziri“ din Krav Maga îl vezi doar dacă n-o faci: destui colegi s-au ales cu rupturi musculare, iar norocoșii cu întinderi (s-au apucat să „lucreze suplimentar“ acasă loviturile învățate la sală și firește că le-a fost lene să facă și exercițiile obligatorii de dinainte, iar ce-au pățit cu nimeni n-au împărțit). Ori de cîte ori sufăr ca un cîine pe tatami, cu gemete, cu icnete (celorlalți le e jenă să-și vocalizeze durerea din articulații și tendoane, sînt mai demni, eu îs mai nesimțit; cînd se aud în liniștea „încălzirii“ miorțăielile mele, cei mai vechi le explică celor noi, care nu știu ce se-ntîmplă: „Ăsta-i Mihăiță, săracul“). Desigur că tuturor celor care sîntem acolo ne place mai mult să lovim decît să încasăm, dar pînă să ajungem la partea aia, instructorul mai are o surpriză pentru noi: școala căderii. Sună foarte frumos, foarte marțial, dar în fapt asta-nseamnă să dai cu fundul de pămînt din toate pozițiile, și-n față, și-n spate, și-n stînga, și-n dreapta, plus de-a berbeleacul peste cap pînă amețești de nu mai știi în ce zi e miercuri, vorba ardeleanului (eu nici nu știam că există atîtea feluri de a te rostogoli încoace și-ncolo pe o suprafață plană, îmi vine să zic ca Moromete: „Bă, mare om a fost ăl’ de-a inventat așa ceva!“). Dar cum toate au un capăt (doar cîrnatul are două), ajungem pîn’ la urmă și la clipa fericită cînd putem da pumni și picioare, că d-aia plătim taxă.

Marile și multele prejudecăți privind artele marțiale vin de la filme. Cînd omul care-a fost o dată într-un conflict fizic în viața lui vede năzbîtiile de pe ecran, nu se mai poate opri din rîs privindu-i pe cei ce cred că alea-s pe bune – dar parcă poți să-i condamni?! Poți să condamni un copilaș care vede Harry Potter și-ncalecă o mătură? Poți să condamni un amărît care joacă la alba-neagra ca să „facă bani“? Nu poți. Poți însă merge la sală și-ncerca cîteva lovituri – oricare! – și-ți faci o idee personală despre ce zboară și despre ce se mănîncă; în ceea ce mă privește, am înțeles (nu foarte repede, nu iuțeala de minte e punctul meu tare) că este foarte greu să lovești eficient și este foarte ușor să fii lovit eficient – n-aș fi înțeles niciodată singur, m-au ajutat colegii de antrenament, nu dau nume, se știu ei. Fiecare practicant de arte marțiale tinde, după o vreme, să se laude cu „a lui“ și s-o vadă mai grozavă și mai cu moț decît pe toate celelalte, iar eu nu fac excepție; mă abțin cu mare efort, dar nu înainte de-a băga șopîrla că loviturile din Krav Maga au calitatea de-a fi simple. Cînd „intră“, totul s-a terminat; în Krav Maga nu există meci egal, decizie la puncte sau reprize suplimentare. Ca-n viață, nu ca-n filme.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă văicăresc de faptul că mersul la sală m-a silit la altă organizare a timpului. Nimeni nu poate să aibă și viață profesională (să meargă la serviciu), și viață familială (s-o ducă și s-o aducă pe cea mică de la grădiniță), și viață socială (să iasă cu băieții la fotbal și la cîrciumă), și viață… cum să-i zic? Sportivă? Fără ghilimele, e jenant; cu ghilimele, e neserios. Dar nu așa sună vorba veche? „Nu te lua prea în serios“? Nu mai știu… parcă așa. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.
image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene.