De la un timp, parcă începi să apreciezi și lucrurile rămase „invariabile la transformări“, cum spun matematicienii. Și unul dintre ele este parcul de cartier, peste care degeaba a trecut permutarea „Revoluției“, pentru că el a rămas același, chiar și cînd cîte un primar mai destoinic, comunist sau post-comunist, îi mai face cîte un „facelift“.

De exemplu, și azi e pomenită în parc o expresie pe care o suspectez că nu mai are mult și împlinește jumătatea de secol. „Du-te Troi și fă-te damă!“, una dintre exclamațiile drăguțe și cam inepte ale parcului, numai bună de încuiat etimologii, se referă la momentul glorios sau disperat, după caz, al unei partide de șah în care pionul se precipită la transformare – și în ce altceva mai amenințător poți să îl transformi dacă nu în damă?! Și azi, ca și acum 30-40 de ani, auzi aceleași glume grosiere despre mutarea calului sau schimbul de dame, sau aparent subtile, despre cît de greu e șahul: la fel precum carnea de porc. Și azi, ca și atunci, în parc vin dom’/tov. profesor și dom’/tov. director, de obicei, în prezent, pensionari, care încing tablele sau șahul de se strînge tot parcul împrejurul lor. Mai e și micul întreprinzător invariabil la regimul proprietății, stîlpul și baza parcului, pe care îl deschide și îl și închide, cel care vinde pe sub mînă țigări la bucată și coniac contrafăcut „de la ruși“.

Și mai e și kaiserul, care se joacă în parc de cînd mă știu. Kaiserul e soluția parcului la mai multe situații aparent fără ieșire. Dacă avem un joc de două persoane, dar se strîng mai mult de doi jucători? Dacă avem doar un set de piese și totuși mai mulți doritori vor să joace? Soluția e kaiserul, adică regula conform căreia rămîne la masă cel care cîștigă, kaiserul, cu alte cuvinte, care în germană înseamnă „împărat“. După ce un kaiser elimină un adversar, la masă intră cel cu vechimea cea mai mare pe postul de chibiț, și procesul se reia. De remarcat e că procedeul este folosit atît de amatorii de șah, cît și de cei de table.

De obicei, în parc se creează o segregație tacită între jucătorii de șah și cei de table. Dar sînt destui și cei ce trec granițele cu nonșalanță, pentru că în definitiv satisfacțiile de pe urma fiecăruia dintre jocuri ţin de registre diferite. E adevărat, din cîte mă pricep, pot spune că stilul de joc al unui jucător de șah poate fi detectat și în jocul de table al acestuia. De exemplu, dacă la șah e un jucător de atac, căruia îi place să fie în ofensivă, care nu se uită la pioni sau piese dacă e să le sacrifice pentru a ajunge la regele advers, atunci e foarte posibil să joace și table ceva mai provocator, cu multe puluri lăsate descoperite.

Dar, în rest, parcul a creat diferențe destul de stabile între jucătorii de șah și cei de table. De pildă, cele mai multe jocuri de table se fac pe bani. Nu mult, de regulă „un pol partida“, adică 20.000 de lei vechi sau 2 lei noi – la table, partida fiind adjudecată de cel ce face primul două din trei linii, adică două din trei jocuri. Pe cînd la șah, nu am văzut partide pe bani decît în mod cu totul excepțional.

Și încă o diferență, la nivel de orgolii. E adevărat iarăși că unora le pare rău și după un pol pierdut și mai înjură adversarul printre dinți, dar cei mai mulți se calmează pentru că probabil realizează că tablele rămîn totuși un joc de noroc, oricît de experimentat ajungi. În schimb, între adversarii la șah am întîlnit cele mai crîncene miștouri, împunsăturile cele mai sofisticate și orgoliile cele mai încinse. Căci o jignire la șah e asimilată cu un atac la inteligența jucătorului, mai ales în cazul jucătorului învins – și Doamne ferește să contești în vreun fel isteţimea, priceperea şi capacitatea de descurcăreală, fie ele şi la tabla de şah, ale locuitorului mascul al parcului!

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.