În ultimii ani, atît în Europa, cît și în Statele Unite se vorbește despre o posibilă reîntoarcere a anilor ʼ30, în ceea ce privește tendințele naționaliste într-o continuă creștere. Totuși, mai multe studii demonstrează faptul că atitudinile naționaliste și, în mod special, cele împotriva migrației nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului, anumite evenimente și răbufniri sociale sînt ciclice, istoria se repetă, cu alte nuanțe și totuși aceleași. Iar dintr-o perspectivă antropologică, oamenii, indiferent de țara în care trăiesc, i-au privit întotdeauna cu suspiciune pe „străini”, chiar și pe cei veniți cu gînduri pașnice, considerîndu-i potențiali dușmani ai nației lor. Acest tip de mentalitate încă se poate observa cu ochiul liber la nivelul comunităților mici și izolate. Ca să dau doar un exemplu, în urmă cu ceva ani am nimerit într-un sat de munte din România unde incidența cazurilor de boala Wilson – o maladie care se transmite genetic – era îngrijorătoare. Cauza? Căsătoriile consangvine din trecut. Comunitatea era mică, iar oamenii înrudiți se căsătoreau între ei pentru că nu-i acceptau pe cei din afara satului și nu voiau să-și înstrăineze bunurile. Desigur, era o atitudine radicală. Însă și în zilele noastre există țărani care se mîndresc cu faptul că satul lor este locuit în proporție de sută la sută de români, că au reușit să-i alunge pe „cotropitorii” maghiari sau că i-au împins pe romi la marginea comunității. Au acționat conform cîntecului „Noi sîntem români, noi sîntem aici în veci stăpîni”. Însă naționalismul și xenofobia nu sînt singurele surse ale radicalizării. Ce s-a schimbat, totuși? Dezvoltarea într-un ritm galopant a tehnologiei a mutat în mare parte atitudinile și manifestările extremiste în mediul online și pe rețelele sociale, inflamîndu-le mai mult decît oricînd, mai ales că nimeni nu mai deține vreun adevăr absolut, aproape nici o sursă de informare nu mai este în totalitate credibilă, fiecare grup își are propriul său adevăr. Cine sînt acum dușmanii? Ceilalți. Cei care nu împărtășesc aceleași opinii și credințe. Este o formă de radicalizare care nu mai implică doar apartenența la o etnie sau la o credință religioasă – a se vedea, mai nou, împărțirea în două tabere, vaccin și antivaccin. Sau implicațiile noului trend al corectitudinii politice.

Citeam în The Guardian despre lucrarea unui artist bulgar, Luchezar Boyadjiev, care a fost expusă acum cîțiva ani la o expoziție din Sofia. Lucrarea se intitula „În vacanță” și înfățișa o statuie emblematică din Berlin, de pe bulevardul Unter den Linden, Frederic cel Mare călare pe cal, doar că nu mai exista nici un rege prusac, rămăsese doar calul. Înlăturînd călărețul, artistul a transformat, de fapt, monumentul unui erou național în monumentul unui cal, așadar toată problematica complexă legată de o figură istorică importantă, dar controversată a fost dintr-odată eliminată. Există acolo o dublă ironie care se adresează atît celor care se așteaptă să-l vadă pe cal pe simbolul lor național, cît și celor care speră că ar putea să rescrie istoria pur și simplu înlăturînd figuri importante din ea.

Și apropo de statui și de manifestări radicale, să nu uităm că, în urmă cu cîteva săptămîni, 200 de oameni care se declară români get-beget au protestat la Sibiu la statuia baronului Samuel von Brukenthal, scandînd „Jos statuia!”, „Jos ucigașul de români!”.

Dosar realizat în parteneriat cu EURACTIV.ro.