În literatura română, doar trei autori au făcut din dependenţa de droguri tema principală a romanelor lor. Alexandru Vakulovski a debutat cu romanul grunge Pizdeţ (Aula, 2001), urmat de sequel-ul Letopizdeţ (Idea, 2004), ambele cvasi-biografice şi plasate în mediul studenţesc din provincie caracterizat prin amestec etnic, atitudine anti-establishment, tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice, „aceste vize gratis la cer”. Avînd meritul de a fi inaugurat curajos la noi tema, ambele romane sînt însă primitive, schematice, reproduc superficial cultura underground şi abundă în locuri comune: femeile sînt curve şi proaste, şcoala sucks pentru că induce conformismul social, societatea manipulează, legile sînt nedrepte, statul e vinovat de tot, capitalismul e o hoţie, americanii - imperialişti ş.a.m.d., astfel că existenţialismul dependenţei chimice devine un soi de haiducie narcotică proliferatoare de clişee stîngiste în slang basa.

Dacă la basarabeanul Vakulovski, „personajele” erau - în ritm de gangsta rap mixat cu rock alternativ la casetofoanele de cămin studenţesc populat cu rakeţi - tramadolul, efedrina, glutetimidul, demetrinul ş.a., clubber-ul Dragoş Bucurenci şi-a intitulat romanul său techno cu denumirea alternativă a mult mai mondenei ketamine: RealK (Polirom, 2004). Romanul se deschide cu o convenţie romanescă de secol XVIII placată pe realitatea internautului: un clubber renunţă brusc la droguri şi îi oferă tovarăşului de tripuit jurnalul scris pe weblong unde înregistrase intermitent întreaga experienţă. Destul de neverosimil ca story şi lăsînd o senzaţie de falsă autenticitate, construit stîngaci şi neglijent, valoarea romanului este una mai degrabă educativă: conţine note de subsol „tehnice” prin care se explică jargonul narcotic (shot, sharf, pill, acid, timbre, ex, palmieri, blunt, bong ş.a.) şi dă informaţii suplimentare despre tipul şi efectul drogurilor.


În Weekend cu mama. ControlAltDelete (RAO, 2009), Vera Ion scrie jurnalul unei fete de 18 ani internate pentru dezintoxicare la Spitalul Obregia. Un copil abandonat la un centru de plasament, problemele cu dealerii, furturile din case şi din maşini pentru procurarea şi consumul de droguri în grup, iniţierea în consumul de heroină injectabilă, toate acestea sînt elementele de decor ale unei „vieţi megafutute”, detaliile unei incursiuni de mediu într-o rezervaţie de „zombies” tripaţi în care prietenii se pierd şi se şterg printr-un simplu ControlAltDelete al voinţei. Tripurile şi sevrajul sînt doar menţionate undeva pe fundal, fapt care menţine acest roman al dependenţei şi al derivei narcotice la un nivel prea puţin autentic: exclusiv realist, preponderent epic şi comun reflexiv. Posibilele cauze ale consumului de narcotice - familia disfuncţională, anturajul, nefericirea în dragoste  – sînt prea la vedere, iar motivaţia e minimală. Pentru o mărturie dramatică a celei mai puternice formă de dependenţă, povestea nu are nimic angoasant sau disturbator.

Ca şi sexul, drogurile sînt o temă literară tricky şi, prin asta, extrem de dificilă: incită, e spectaculoasă şi îţi dă iluzia unor zone nelimitate de explorat. Numai că între droguri şi literatură nu există vreo relaţie de dependenţă, şi nu experienţa este cea care face diferenţa valorii. De aceea, marile cărţi de acest gen sînt extrem de puţine. Deşi se scrie încă din 1953 cînd William S. Burroughs, acel 2-Pac al beatnicilor, debuta cu romanul Junky: „Marfa îţi ia tot şi nu îţi dă nimic, în afară de asigurarea împotriva sevrajului”.