Interesant este că, în epoca de gheață – acum 15.000 de ani, să spunem –, puțini oameni trăiau, de fapt, pe gheață. Munții și înălțimile erau încărcate cu ghețari la proporții pe care azi nu ni le putem imagina, în schimb zonele joase ale continentelor, inclusiv prelungile plaje ale oceanelor (nivelul apei fiind cu mulți metri mai jos decît ce vedem astăzi), adică zonele cu temperaturi relativ moderate, erau pline de rîuri, delte, mlaștini, lacuri și mări interioare (precum, în Europa, Marea Caspică – atunci, spun savanții, de două ori mai întinsă decît azi). Diferența de temperatură dintre platourile montane și văi era suficient de mare încît din ghețarii munților să curgă fire de apă, ce se strîngeau în rîuri, fluvii, lacuri etc., iar evaporarea apei era limitată, date fiind temperaturile moderate.

Ei bine, se pare că povestea cît de cît „modernă” a noastră acolo a început, între aceste întinderi cu ape și cîmpiile din jurul lor – printre care comunități relativ reduse și foarte dispersate de oameni trăiau din vînat și din cules. Conflictele pentru proprietate erau pesemne rare – pentru că oamenii erau puțini, familiile reduse, întinderile de teren păreau imense, iar condițiile de eternă mișcare cereau un consum considerabil de energie – și, în plus, nici nu exista noțiunea de proprietate a terenului.

Arta și moda s-au născut (tot) din foame

Cu cca. 15.000 de ani în urmă, în (încă) epoca de gheață a Europei, cîțiva oameni au avut ideea curioasă – și cu incredibile consecințe, pe termen lung – de a desena pe pereții unor peșteri din centrul Franței, nordul Spaniei sau sudul rus al Uralilor de azi (peșteri în care, foarte probabil, își petreceau iernile) tot felul de animale: mamuți, bivoli, rinoceri, cai mai mari sau mai mici etc. Erau animale pe care ei le invocau în lungile seri de iarnă în care, se pare, mai făceau foamea – animale pe care doreau să le reîntîlnească în sezonul anual ciclic de vînătoare, iar desenele lor de pe pereții acelor „case” sînt primele dovezi materiale că omul, pe lîngă vînător-culegător, mai putea fi și artist. De fapt, nu numai arta, ci și moda a venit printre noi tot ca o consecință a proteinelor dorite sau consumate: dovezi descoperite din Rusia pînă în țările nordice de azi dau indicii despre cum erau îmbrăcați stră-stră-strămoșii noștri europeni de acum 30.000-40.000 de ani: multă piele de animale argăsită (cu sare), blănuri, încălțări de piele, chiar și cușme pentru iarnă. Și, foarte important: hainele aveau și ornamente, din fildeș, din pietre sau din scoici – care fie aveau un rol pre-estetic, fie unul pre-religios (sau și una, și alta).

Foamea s-a rărit – dar am căpătat carii!

Cea mai mare revoluție din istoria de pînă acum a omului s-a petrecut pe măsura unei încălziri notabile a vremii, acum cca. 11.000 de ani. Pe fondul iernilor mai blînde și al unor primăveri mai calde și mai umede, un număr mic (inițial) de comunități umane au fost pionierele unei schimbări efectiv epocale. Pe undeva prin acel Corn fertil – din sud-estul Turciei de azi pînă în cîmpia dintre rîurile Tigru și Eufrat (Siria și Irak de azi) –, oamenii au dat startul „revoluției neolitice”, adică agricultura și creșterea animalelor. De exemplu, depozitele de resturi ale comunităților au crescut considerabil (semn al sedentarizării lor), iar paleta alimentară s-a îmbogățit: imaginați-vă că, de la un mileniu la altul, prin gropile de gunoi ale acelor proto-sate umane au apărut mai multe oase de animale tinere (cum ar fi mieii), ceea ce sugerează, logic, că acelea erau animale crescute, nu vînate. Dar fenomenul a fost mult mai vast: aproape simultan (la scara epocii post-glaciare, adică acum între 10.000 și 7.000 de ani), estul Mediteranei a devenit zona cultivată cu grîu, în zonele umede ale Chinei au apărut plantațiile cu orez, iar platourile joase ale Americii Centrale au început să foșnească a porumb. Nevoia de calorii nu ierta pe nimeni.

Sedentarizarea comunităților ca urmare a dezvoltării incipiente a agriculturii a avut consecințe ireversibile: pe de o parte, hrana a devenit notabil mai accesibilă (și mai predictibilă), iar condițiile sedentarizării au dus la familii mai numeroase (cultura pămîntului are nevoie de forță de muncă), familii care descoperă, printre altele, și ideea de proprietate. Odată cu proprietatea, au apărut ierarhizarea socială, specializarea în comunități (inclusiv proto-armata și proto-birocrația) și forme mai elaborate de artă, religie sau meșteșuguri. Odată cu aglomerarea oamenilor pe o suprafață limitată (și deseori închisă între ziduri), condițiile de igienă au involuat, iar primele epidemii au, desigur, legătură cu această sedentarizare. Este foarte posibil ca primul „oraș” din istoria omului să fi apărut, cam în 9.000 î.Hr., în jurul izvoarelor din zona Ierihon (între Israelul și Iordania de azi). Odată cu dezvoltarea orașelor-cetăți, conflictele cu siguranță au devenit mai dese, dar și schimburile comerciale și proto-diplomatice. Din păcate, stomatologii de azi sînt și ei beneficiari direcți ai „revoluției neolitice”: odată cu extinderea culturii de cereale (și consumul de carbohidrați) au apărut și cariile dentare.

Ave, Caesar! – și mult vin

Cînd au început să scrie istoria Romei (de la începutul legendar din anul 735 î.Hr.), istoricii latini (precum Titus Livius, Strabon, cei doi Plinius ș.a.) au transmis mai departe imaginea imemorială a unor secole cu ierni aspre, cu rîul Tibru înghețat între maluri și cu păduri de mesteceni, dar, pe de altă parte, acest climat continental mai rece din secolele V-III î.Hr. aducea ploi mai dese asupra Greciei clasice și asupra nordului Africii (ceea ce va duce la dezvoltarea regatului Cartaginei și, ulterior, la transformarea zonei într-un grînar al lumii romane). Deja, în secolul I d.Hr., notele istoricilor dădeau de înțeles că vița-de-vie și măslinul erau comune în nordul Italiei, acolo unde, tradițional, nu apăreau în memoria locurilor.

Și un detaliu care ne interesează: ocuparea Daciei de către armata împăratului Traian (și războiul final, din 105-106 d.Hr.) s-au petrecut tot într-o perioadă climaterică a unor veri umede și ierni blînde. E clar că Dacia era dorită în primul rînd pentru aur, dar romanii au avut surpriza și a unui potențial agricol (datorită climei) cu bune rezultate (ceea ce a sporit colonizarea și a grăbit romanizarea). De unde știm că iernile erau mai blînde? Din însăși structura podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre: imaginea lui, cu siguranță fidelă, de pe Columna lui Traian ni-l arată ca pe o structură de lemn pusă pe piloni înalți și eleganți din piatră cimentată. E cert că acel pod a durat peste 170 de ani, pînă la finalul stăpînirii romane – și pare logic că, în vremea construcției și a existenței podului, Dunărea din zona Porților de Fier de azi ar fi fost ferită de sloiurile de gheață care în mod normal curg din abundență în aval, în iernile mai grele. De exemplu, în anii în care Mircea cel Bătrîn ajungea la conducerea Țării Românești (a doua jumătate a secolului al XIV-lea) ar fi fost imposibilă construcția unui pod în acea zonă, Dunărea înghețînd anual în ceea ce se cheamă „mica glaciațiune” din Europa de la finele Evului Mediu.

Iar finalul Imperiului Roman tot foamea l-a adus – nu cea a latinilor, ci a unor triburi diverse din Asia Centrală care, afectate de o serie de ani secetoși (înainte și după anul 300 d.Hr.), care le-au uscat pășunile pe care își duceau viața preponderent nomadă, au dat naștere unor mișcări de populații ce aveau să rămînă în istorie drept „marile migrații” din secolele III-VIII d.Hr., care, printre altele, au dus la ruperea în două a lumii romane. În timp ce migratorii, alungați de secetă și de spaima unora de alții, începeau să vină de la Est spre Vest, cultura viței-de-vie a înaintat de la Sud spre Nord (în jurul aceluiași an 300 d.Hr., tot datorită unui climat mai cald și mai umed), ajungînd în zonele germanice sau britanice stăpînite de romani.

Liberté, egalité și o pîine mai albă

Predecesorii noștri de acum vreo 250 de ani au fost cu siguranță surprinși de cît de rece a fost luna martie 1785, pe toată Europa continentală și pe insulele britanice. Mai cu seamă în marea putere agricolă care era Franța acelei epoci, anul care a urmat după acea lună martie a fost secetos. A urmat apoi încă o iarnă grea și un an 1786 tot uscat, apoi din nou secetă în anul 1788 și o nouă iarnă dură în 1788-1789. Începînd cu 1785, în lipsa pășunilor, animalele de crescătorie au trebuit sacrificate – consumul de proteine a crescut brusc în acel an, dar a scăzut considerabil în următorii ani, pe fondul scumpirii cărnii. În general, se consideră că 55 de procente din banii păturilor inferioare ale lumii franceze se duceau anual numai pe pîine, dar aceasta într-un an normal. Ca urmare a secetelor din 1785-1788, procentul acestor cheltuieli pentru pîinea zilnică a crescut spre 88%, în condițiile în care păturile sărace mîncau o pîine de secară și de orz, și doar pătura superioară consuma frecvent pîine fină din făină albă de grîu (sau brioșe). Și de aici acea manipulare care o creditează pe Maria Antoaneta cu vestitele cuvinte aruncate țăranilor: „Nu au pîine? Atunci să mănînce brioșe!” (fraza, care apare la J.-J. Rousseau, e pe nedrept atribuită reginei).

Vara anului 1789 a fost una normală, iar ziua de 14 iulie a fost caldă și însorită – tocmai bună pentru o răzmeriță în zona pușcăriei Bastilia, din estul Parisului de atunci. Și așa se face că, drept urmare a acelei revoluții ce a răvășit Franța (și, ulterior, cam toată Eurasia), s-a ajuns astăzi, în anii noștri, ca oamenii cu bani să mănînce pîine de secară, iar oamenii săraci să se mulțumească doar cu pîinea albă...

Viitoarele mari migrații

Cum spune istoricul H.H. Lamb (de la el, de la Lewis Dartnell și de la Frédéric Denhez am luat multe dintre detaliile amintite aici), ar fi greșit să punem în explicația tuturor evenimentelor din istorie un determinism al climei, dar ar fi în egală măsură greșit să nu ne dăm seama că acele variații climatice au grăbit sau poate au determinat eliberarea unor teribile presiuni din societate. În anul 1315, pe continentul nostru a fost o vară atît de rece și de umedă încît grîul pur și simplu nu s-a copt și a urmat o foamete groaznică, însoțită de un cortegiu de boli și de cazuri de canibalism, în special în Europa occidentală (unde cronicile sînt mai dese). Un secol mai tîrziu, după 1420, a urmat o succesiune de ierni reci și veri secetoase – și noi cazuri de canibalism, mai ales în Europa Centrală și Orientală, însoțite de atacuri ale haitelor de lupi, iarna, asupra muribunzilor din sate, din estul Rusiei pînă în vestul Angliei.

Foamea, la scara istoriei noastre, a fost mai mereu un rezultat al climei. Erupția unor vulcani din Islanda a influențat incredibil de mult, de exemplu, viața politică din partea europeană a Imperiului Otoman. Alteori, cîte un dictator paranoic a organizat înfometări regizate, dar a făcut-o tot ajutat de ierni dure, de veri secetoase și de imensa putere a foamei de a-l readuce pe om la stadiul de animal (vezi în Ucraina anilor 1930 sau în Republica Moldova după 1945 ș.a.).

Și rămîne de văzut, desigur, povestea viitoarelor mișcări de populații, din următoarele decenii și secole. Dacă Africa subsahariană continuă să se usuce, iar deșertul de acolo să se extindă, ce va putea opri acele sute de milioane de oameni afectați să pornească în noi migrații, conduse de aceeași veche și mereu reînnoită foame? Ce va putea stăvili fireasca foame de resurse nebănuite încă, pe măsură ce tot mai multe puteri astronautice vor ajunge pe Lună, pe Marte (vezi recentul rover Perseverance) și tot mai departe?

Altfel spus: foamea a fost mereu cu noi; dacă nu ne-am fi temut de ea, probabil că nu am fi ieșit niciodată din savanele, peșterile sau colibele începutului. Prezență tenace în lumea oamenilor, foamea ne-a adus pînă aici și cu siguranță ne va conduce pe mai departe.

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.