Nu te simţi ciudat că oameni străini îţi invadează spaţiul intim?

Surprinzător, nu. M-am schimbat, eram foarte refractar la genul ăsta de intruziuni în spaţiul privat şi în continuare am perioade în care nu suport prezenţa celorlalţi. Dar nu îmi ocupă foarte mult timp să pregătesc casa – am două spectacole pe lună, pentru fiecare îmi ia mai puţin de o oră, şi apoi oamenii mai rămîn maxim două ore, în funcţie de spectacol.

Ce faci în timp ce se joacă sau se repetă la tine acasă?

Mă închid într-una dintre camere şi mă uit la un film cu căştile pe urechi sau sînt atent la repetiţii, deşi nu prea îmi doresc asta, pentru că vreau să văd piesa ca un spectator obişnuit. Au fost spectacole – cum e Home 1, performance-ul Alexandrei Pirici – pe care nu le-am văzut pentru că e 1 la 1 (un performer, un spectator) şi a trebuit să plec, aşa că am stat în parc.

La ultimul spectacol, pe care îl văzusem de trei ori deja, am stat la vedere, în dormitor, în spatele scenei, cum ar veni, şi m-am uitat la un film. Se şi potrivea cu ce se întîmpla în sufragerie – actriţa crea un cadru în care spunea că locuieşte acolo de ceva timp şi îmi mulţumea că o las să locuiască în casa mea. Şi era foarte natural să stau aşa.

Cît a contat spaţiul garsonierei pentru dezvoltarea proiectului lorgean theatre?

Ştiu sigur că, după ce am început cu teatrul, am ţinut cont ca o parte din mobilă şi din lucrurile pe care mi le luam să aibă o posibilă funcţie de decor. Canapelele extensibile şi neonul, creat de Ioana Nemeş, sînt piesele de mobilier care au dus de fapt la apariţia teatrului. Chiar şi biblioteca am gîndit-o pe tot peretele pentru că se pot bate în ea pînze pictate care schimbă camera. Dar ideea de la început a rămas – performerii şi actorii trebuie să se adaptaze la ce se află aici.

Dacă ar vrea cineva să facă teatru de apartament în România, de ce ar fi nevoie? E costisitor?

Nu. În urmă cu trei ani, cînd a lovit criza şi în cultură, pe mine nu m-a afectat deloc, pentru că nu am depins niciodată de bani şi nici de criteriile astea de eficienţă. Performerii nu au fost plătiţi niciodată, mai puţin acum cînd am avut un proiect susţinut de Asociaţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Teatrul de apartament e genul de întreprindere culturală care poate funcţiona la nesfîrşit, fără să implice şi costuri. Însă mănîncă foarte mult timp – scrierea unui proiect pentru AFCN poate dura chiar o lună. Dacă aş avea un job permanent, nu cred că aş putea să fac asta.

Ce zic vecinii?

Cu siguranţă ştiu ce se întîmplă aici, dar nu am vorbit niciodată cu ei. E baba din dreapta care a fost inclusă în unele piese – uneori, cînd actorii uită unde sînt şi încep să urle în timpul reprezentaţiei, baba loveşte în perete. La Omul pubelă actorii ştiau că e posibil să apară şi, cînd a început să bată, au vorbit despre ea. Prefer să se ştie că există, dar să nu fie nici o confirmare, nu vreau să am probleme şi să trebuiască să închid teatrul din cine ştie ce motiv birocratic.

Care e bucuria supremă legată de ce s-a întîmplat la lorgean theatre?

De obicei, stau în locul în care pot să văd cît de cît spectatorii şi ştiu că sună melodramatic, dar mă uit la feţele lor şi văd o încîntare sau o bucurie de moment, care e suficientă de cele mai multe ori, e ceva mişto care mă hrăneşte. Mă mai bucur mult de fiecare dată cînd cineva îmi propune un proiect nou special pentru cadrul oferit de lorgean theatre.

lorgean theatre în 2013?

Sînt în discuţii cu performeri dansatori şi ştiu două piese dintre cele de teatru, plus nişte invitaţi străini, tot pe partea de performance. Aş vrea să fie cam doi performeri din străinătate, dacă obţin bani aş continua cu rezidenţa aici timp de o lună, pentru un actor sau un dansator. Şi mai am cîteva idei care să lărgească aria, să nu fie doar teatru, să se ajungă şi la muzică, şi la fotografie, totul legat de spaţiul domestic.

Şi îmi doresc foarte mult ca Victor Rebengiuc să facă aici Legenda marelui inchizitor, dar pentru asta trebuie să am o finanţare.

a consemnat Cătălina Miciu

Foto: Claudiu Popescu