Istorie. De cenzură şi umor

Publicat în Dilema Veche nr. 575 din 19-25 februarie 2015
Istorie  De cenzură şi umor jpeg

Românii nu s-au salvat prin umor

„Românii s-au salvat prin umor“ este una dintre cele mai greşite păreri despre Umor. Şi Socrate s-a salvat prin ironie, conform lui Kierkegaard. Şi lumea lui Rabelais, conform lui Bahtin, s-a salvat prin umor. Şi, oricare ar fi fost consecinţele, unii s-au salvat, româneşte, „prin umor“, şi-n timpul Revoluţiei Franceze, şi-n timpul războaielor mondiale, şi-n timpul dictaturilor de tot felul. Umorul, de fapt, nu a salvat şi nu va salva pe nimeni. Da, are prieten doar hohotul – în rest, nimiceşte, scoate din sărite, pune etichete greşite, poate fi un mare „neînţeles“. Umorul este ca orice joc de societate: învingătorul ia totul sau moare. În umor, mare noroc, mediocrii sînt luaţi la mişto. Pe „mormîntul“ lor dansează, preţ de o clipă, „geniile“ care reuşesc să-i „imortalizeze“ cu o vorbă de rîd prietenii. În aceste condiţii, un popor întreg n-are cum să rîdă, decît „ca prostul“, fiindcă un „spirit“ se gustă într-un cerc închis în care fiecare îşi cunoaşte bine tabieturile, vorbele, năravurile şi calităţile. 

Istorii politice

Istoric, nu pot să enumăr aici decît fapte ce-au rămas, în scris sau consemnate audio-video. Şi mai cu seamă într-un cerc, cum am spus, redus, de data asta al zonei presei care se joacă politic. Mica mea intervenţie de faţă este însă şi „un suvenir de amintire“ adus glumeţilor anonimi care-i făceau pe domnitorii fanarioţi să închidă cafenelele ca viespar de bîrfă, celor care ştiau că „s-au făcut de rizil“ prin tîrguri, sau prin sate (formulă descoperită de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu), umorului şi umoriştilor, amuzamentelor şi amuzanţilor din hanurile de altădată, de la Curtea domnească sau de la Palatul regal, cerşetorilor şi zapciilor care se rîd şi ei, „căpşunarilor“ cuceritori de Europa, dar şi celor care azi se amuză pe net. Umorul i-a atins, şi timpul nu-i va consemna pe toţi.

Primul Tablou: „Lebăda şi puii corbului“ şi „Chiriţele“

Literatura noastră pomeneşte de Istoria Ieroglifică drept pamflet. Aşa cum Ţiganiada este recunoscută ca poem care îţi provoacă rîsul homeric. În ambele cazuri, textele nu au fost citite la timpul lor, şi acum cu atît mai puţin, aşa că Dimitrie şi Ion Budai au rămas pînă astăzi hohotiţi doar de către esteţi şi rafinaţi, din ce în ce mai puţini. Care s-au luptat cu înţelegerea limbii şi a faptelor momentului. Operele nu au beneficiat de o reacţie imediată şi populară, iar cei vizaţi nu au ştiut că sînt luaţi „în tărbacă“. Nu aveau cum „să se îndrepte“ nici Brâncovenii, nici ţiganii. Seria de satire, pamflete ale unora ca Iordache Golescu (Obşteasca anaforă), I.H. Rădulescu, G. Alexandrescu erau curajoase prin faptul că autorii scriau de unii singuri demnitarilor vremii. Erau tot nemulţumiri personale, ca şi ale lui Cantemir, şi care nu aveau ecou decît în familie, eventual, din cauza reacţiilor domnitorilor care-i ameninţau cu exilul sau închisoarea. Era „atac la persoană“, iar Grigore Alexandrescu a cunoscut răcoarea penitenciarului pentru „Lebăda şi puii corbului“: „Pasărea cea albă-ndată / Către dînşii se arată, / Zice: «Puilor iubiţi!/ Soarta voastră e de milă: / Spuneţi cum pe voi în silă / Aici vulpea v-a adus?» / Corbuleţii în mirare / Răspund iute, rîzînd tare: / «Noi de voie ne-am supus. / Vulpe ce e, nu ştim spune, / Decît că năravuri bune…»“.

Epoca fabulei era şi a fiziologiilor lui Negruzzi, Kogălniceanu şi a comediilor Chiriţei lui Alecsandri. Cu Fiziologia, rîde „ciob de oală spartă“, „elitele“ rîdeau între ele. Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri gustaseră din deliciile franţuzeşti ceva mai devreme, aşa că le ardea acum de glume pe seama „întîrziaţilor“, cei care năvăliseră mai tîrziu la Paris ori Viena.

Vremea libertăţii, egalităţii, fraternităţii

1859 este anul Unirii. Cîştigătorii politici ai pariului erau Cuza şi liberalii săi. Scindarea, însă, a apărut destul de repede, iar roşii lui C.A. Rosetti vor iniţia ziare de umor. N.T. Orăşanu va fi eroul acestor vremuri. Ţinta lui Rosetti-Orăşanu era Puterea, nu Umorul. Legea cenzurii va fi ratificată de însuşi A.I. Cuza. N.T. Orăşanu va cunoaşte de cinci ori penitenciarul, pe perioade relativ scurte. Intra jurnalist şi ieşea erou, pentru atacurile virulente la adresa domnitorului şi a miniştrilor săi. Sigur, meritau să se rîdă de ei, putem spune. Dar contează nu cît umor ai, ci cît de tare „loveşti“. Or, aici putem apela la statistică, ea ne poate lumina privind rolul umorului, nu-i aşa, într-un stat cu prinţipuri. Astfel, ne raportăm la numărul de slujbe şi slujbuliţe la stat pe care le-au dobîndit în epocă N.T. Orăşanu, I.L. Caragiale, A. Bacalbaşa şi ceilalţi ziarişti de umor ai jumătăţii de secol XIX (statistica indică peste treizeci de foi umoristice). N.T. Orăşanu de două ori director la Monitorul Oficial, I.L. Caragiale, inspector şcolar, director al Teatrului Naţional, slujbaş la Regie, A. Bacalbaşa, chiar deputat. Certitudine: cînd ajungi domn cu slujbă, nu mai ai haz. Dar, mai mult, cînd se ştie că poţi fi corupt c-o slujbuliţă, umorul tău „agasează“, contemporanii văd că tu glumeşti şi nu prea. Eh. Eşti amuzant, dar poţi fi serios la slujbă? Aşa a păţit-o Ion Luca, şi-a făcut treaba bine la Teatrul Naţional, dar a avut imagine proastă. Să fii umorist e lucru mare, şi Caragiale a cîştigat pariul cu posteritatea, care uită şi iartă cum schimba nenea Iancu partidele şi ziarele. Însuşi Maiorescu şi Carp au fost, pare-se, influenţaţi de regină în numirea lui Caragiale la Teatrul Naţional.

De la Furnica la Revista lui Tănase

Oricît de des se instituie cenzura (Cuza, direct, dar nici Carol I n-a fost uşă de biserică, apoi, firesc, în timpul Primului Război şi, după aceea, în timpul lipsitei de umor dictaturi carliste sau antonesciene) şi gazetele se suspendă, multiplicarea formulelor de propagare a umorului face ca abia acum rîsul să fie public. Gazetele ca gazetele, unele se radicalizează şi cuprind pamfletele lui Arghezi, Vinea ori Cocea. Gazeta se suspendă, împricinaţii trec la răcoare. Dar e vremea radioului şi a teatrelor de revistă, şi acolo se rîde în hohote. Umorul „bate“ tot în ciocoi, în moravuri, care nu se schimbă, dar numai de eşti ăl mai tare, ca Arghezi, şi dai în „Baronul“ german, ori ca Tănase, şi dai în ăia care nu ştiu de glume, ca legionarii, „te umflă“ şi „te întăresc“. În rest, se hohoteşte în libertate în grădini publice şi la Şosea, de la Bucureşti la Alba Iulia şi de la Iaşi la Timişoara. Cu cît e mai mare România, cu atît motivele de satiră politică sînt mai multe, şi cu atît mai multe sînt „spiritele“ şi cei ca Tănase şi Arghezi. Politicienii, cu retorica şi cu cenzura lor, devin prea mici pentru un joc social la scară naţională. Nu rîde toată lumea ca la comandă şi pe acelaşi subiect, ci se înmulţesc doar grupurile cărora le arde de glumă.

Urzica şi Bulă

Prin „braţul înarmat“ al dictaturii comuniste, da, moravurile au cunoscut o atenuare. Revista Urzica a constrîns poate cîţiva frizeri, ospătari şi leneşi să fie mai discreţi în manevrele lor cu chiflele din nota de plată şi să fie cel puţin mai prezenţi, pentru a salva aparenţele, la lecţiile de ideologie. Umorul acesta popular, cu „abonament“, ascundea realitatea unei elite căreia i se luase dreptul la rîs public şi care suferea sau murea în închisori. „Omul vechi“ rîdea şi-n închisorile politice, pe cînd Urzica forma omul nou, sub atenta grijă a cenzurii. Răzbunarea intelectualilor în anii ’70-’80, anii unei relaxări ideologice, a venit odată cu Tanţa şi Costel, Nea Mărin şi Toma Caragiu. Cenzura „permitea“. Aşa cum tot autoritatea permite un Bulă unificator al grimaselor împotriva dictaturii. Şi, dacă sîntem cinstiţi pînă la capăt, alături de Bulă anonim, l-am avut şi pe Mihai Stănescu şi ale lui cărţi de caricatură, circulînd trase la xerox. Om fi supravieţuit şi prin umor, dar precum lumea lui Rabelais, ficţiunea lui Bahtin.  

Caţavencu al Revoluţiei şi generalizarea fun-ului

Istoria de faţă nu este decît a cîştigătorilor. În sens larg, a celor care au lăsat urme vizibile în memorie: personală sau colectivă. Textul de faţă, dat fiind proporţiile lui, nu poate fi decît o prezentare succintă a unor oameni cu umor şi a efectului umorului, schematic vorbind, într-o epocă bine precizată. Cert este că, în absenţa studiilor de sociologie sau psihologie româneşti în privinţa umorului, societatea crede în continuare că umorul schimbă omul. Umorul revistei Caţavencu de după Revoluţia de la 1989 nu a schimbat nimic din comportamentul unor Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Constantinescu, Băsescu, dar i-a făcut de rîs, că merită. Barbu şi Mardale le-au dat fiori, bulele i-au făcut „criminal“, „homosexual şi arogant“, „beţiv“, „omul bun de adus ţigări lui Coposu“, „beţiv, trădător, afemeiat“. Şi „cititorii noştri mai inteligenţi decît ai lor“ au arătat că doar în conspiraţie se alege ce-i adevărat de fals şi că schimbarea în societate n-o pot cere cu vehemenţă umorului. Internetul de după 2008 a făcut ca-n interbelic, a multiplicat „conspiraţiile“ umorului. Îi face populari pe tot mai mulţi, e fun şi amuzant, e bună dispoziţie. Umorul n-a fugit şi n-a dispărut. Umorul iese şi hohoteşte pe unde nu te aştepţi, uite cazul Izabelei din Constanţa! Şi mai este ceva. Nici în aceste lumi internautice, umorul nu are nici o vină că i se trage un glonţ în cap. Umorul, sanchi, nu este „un mare neînţeles“, dar nici nu schimbă lumea. Umorul este ca glonţul. Omoară sau nu. Doar că, acum cred că ştiţi, nimeni nu merită un glonţ.  

Eugen Istodor este doctorand SNSPA, cu o cercetare de sociologia umorului (studiu de caz – presa scrisă de umor, 1859-1900, 1982-2007), sub coordonarea profesorului Vintilă Mihăilescu. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.