A preda istorie devine o sarcină tot mai complicată în contextul unui dezinteres al societății nu numai față de această disciplină, cît față de cunoaștere în general. Profesorii de istorie se văd nevoiți să răspundă unei întrebări care acum o sută de ani ar fi trecut drept o îndrăzneală fără margini: „La ce îmi trebuie mie istorie?”. Și nici măcar nu este o întrebare adresată cu scopul de a înțelege importanța cunoașterii istoriei, ci mai degrabă pentru a afla de ce trebuie să se chinuie elevul să rețină ceva. Mai mult ca niciodată, o disciplină care trebuie să trezească și să cultive curiozitatea a ajuns să-i obosească și să-i plictisească pe copii. Nu în toate situațiile se întîmplă așa, dar temperatura medie asta ne indică.

Se conturează tot mai mult ideea că programa școlară trebuie să livreze conținut și cunoștințe în acord cu cerințele și nevoile societății, că trebuie să îi învețe pe copii lucruri practice, de pildă cum să devină antreprenori. Programa școlară în vigoare oferă conținuturile respective, dar cel care imprimă ritmul și calitatea actului educațional rămîne profesorul, care are toată libertatea să folosească sau nu manualul, de cele mai multe ori perimat, să recomande și să folosească o bibliografie care să-i susțină predarea. Profesorul poate să construiască o oră densă, antrenantă sau poate să o ruineze trimițîndu-i pe copii să copieze lecția din manual, iar acest lucru încă se întîmplă în școala românească.

Un elev de clasa a unsprezecea are la dispoziție un manual de istorie, editat în 2006, pentru a învăța despre procesul de integrare europeană. Dacă profesorul nu spune mai mult decît manualul, elevul riscă să nu afle că România este în Uniunea Europeană din 2007. La fel e și cu dinamica instituțiilor europene. Examenul de titularizare în învățămînt este structurat de așa manieră încît o cunoaștere temeinică a cîtorva manuale de liceu îți asigură o notă foarte bună. Dacă profesorul trebuie să știe bine manualul și atît, atunci care mai e rolul lui la catedră? Anvergura intelectuală a unui cadru didactic nu se construiește pe baza manualului de la clasă.

Examenul de bacalaureat transformă istoria într-o disciplină irelevantă, în loc să fie un exercițiu care să probeze o gîndire cît de cît matură. Un elev care susține proba de istorie la bacalaureat a parcurs patru ani de liceu, studiind de la două pînă la cinci ore de istorie săptămînal. Materia pe care o are de învățat pentru bacalaureat este cea de clasa a douăsprezecea, istoria românilor, și două lecții pe care le-a făcut în anii anteriori. Este o disproporție semnificativă între anii de studiu și materia pe baza căreia este evaluat la finalul liceului. Cum să construiești o viziune de ansamblu asupra istoriei atîta vreme cît decupezi istoria românilor din contextul universal? Cum să faci patru ani de științe umaniste, iar la final să susții un examen al maturității în care nu se regăsesc Umanismul, Renașterea, marile religii sau Revoluția franceză?

Și, mai departe, mulți dintre ei merg către facultăți de profil fără să fie neapărat călăuziți de dorința cunoașterii. Investițiile în cercetare, în România, sînt cel puțin insuficiente, iar istoria este o disciplină care suferă la acest capitol. Așadar, pe de o parte se degradează statutul și importanța istoriei prin grija pe care statul nu o are, iar pe de altă parte facultățile de profil au renunțat la examenul de admitere suplimentînd numărul studenților. Unde încadrezi pe piața muncii atît de mulți absolvenți de istorie, într-o țară care nu pune la loc de cinste cunoașterea? Din păcate, mulți dintre ei găsesc un loc comod și sigur în învățămînt după ce au promovat un examen de titularizare, dar nu sînt convinși și nici conștienți de impactul pe care îl pot avea asupra unor tineri în plină formare. Din această dilemă nu putem ieși.

Dacă ar fi să judecăm strict pe baza programei de examen, un elev de liceu din România ar trebui să știe după patru ani istoria românilor, adică mai puțin de jumătate din toată istoria pe care o studiază. Examenul este ridicol de simplu și poate fi promovat chiar dacă nu înveți nici măcar istoria românilor, ci doar pe baza întrebărilor pe text. Singurul impediment în acest caz este analfabetismul funcțional care este o rană deschisă, din ce în ce mai extinsă. Istoria are și neajunsul de a fi o disciplină care nu poate să-ți ofere satisfacții materiale imediate, așa cum generația de acum reclamă tot mai mult, astfel încît să-i convingi pe copii cît este de important să aibă repere a devenit o adevărată provocare.

Rocsana Rusin predă istoria la Liceul „Nichita Stănescu“ din București.