Dacă n-aș fi fost tipograf (linotipist), cu siguranță, întîlnirea mea cu Ion D. Sîrbu, ca și apropierea/prietenia care a urmat nu ar fi fost posibile.

Era prin 1970, așa cred, cînd am azit rostit, întîia oară, numele său. Cu doi ani în urmă, fusesem repartizat la Întreprinderea Poligrafică „Oltenia“ din Craiova, după ce, la București, absolvisem Grupul Școlar Poligrafic „Dimitrie Marinescu“, o „școală de arte și meserii“. Aici, întîlnisem cîțiva profesori excepționali. Între ei, Ion Georgescu, profesor de limba și literatura română, fost coleg de facultate cu G. Călinescu, și Micșa Corneliu, școlit în ale artei tipografice lîngă un strălucit meșter al acestei profesii, Victor Molin. De la Micșa Corneliu am deprins lecția „cu liniuță și de la capăt“, pentru a reține esențialul.

M-am gîndit să aplic aceeași „tehnică“ și în cele ce voi spune/scrie pentru cititorii revistei Dilema veche despre „relația“ mea cu Ion D. Sîrbu. Temîndu-mă că nu reușesc, am renunțat.

Pe la începutul lui 1970, în tipografie, l-am auzit pe Ovidiu Ghidirmic, redactor la Ramuri, vorbind cu Grigore Traian Pop, colegul său, despre „Gary Sîrbu“. De la el am aflat că este secretarul literar al teatrului și scriitor și că a fost studentul lui Blaga.

Pînă să facem cunoștință a mai trecut timp. În 1973, profesia de tipograf mi-a facilitat, indirect, o primă „întîlnire“ cu Ion D. Sîrbu: manuscrisul De ce plînge mama? (roman pentru copii și părinți), aflat în lucru la tipografie, apărut la Editura Scrisul Românesc, în același an, din care am cules, la linotip, cîteva zeci de pagini. Următoarea „întîlnire“, 1975: manuscrisul volumului Teatru.

Pe Ion D. Sîrbu, l-am cunoscut pe 13 mai 1976, prin Octavian Lohon, redactor al Ramurilor, care, după ce făcusem corecturile pentru „bun de tipar“, mă invitase să bem o cafea, la un bufet din vecinătatea tipografiei. Aici, la o masă, plasată într-un colț, stătea Ion D. Sîrbu. Radia de bucurie. S-a îmbrățișat cu O. Lohon și, după ce i-am fost prezentat, din plicul ce-l avea pe masă, a scos volumul Teatru, „singurul din exemplarele de semnal ieșit din tipografie“. I-am spus că am și eu unul. Nu m-a crezut. Au urmat întrebări și, evident, răspunsuri, timide, fîstîcite. („De unde îl ai?“). Avîndu-l la mine, în mapa cu cărțile de școală (licean seralist întîrziat), i l-am arătat. Îl primisem de la un coleg care lucra la sectorul semnale al legătoriei.

M-a gratulat cu un autograf, „medalie de aur“: „Tînărului de mari și «bune speranțe», Toma Velici, cu bucuria de a saluta un spirit, cu tristețea de a fi co-autor la niște drame – dar cu certitudinea că Toma va fi, într-o zi, o mare valoare și un autentic intelectual. Cu recunoștință, Ion D. Sîrbu. Craiova, 13.V.976.“

I-am devenit „învățăcel“, începînd din a doua zi, cînd, la invitația sa, i-am făcut o primă vizită. E greu de rememorat ceea ce s-a întîmplat în ceasurile cît i-am fost oaspete. Am ascultat, am ascultat, tăcînd, o parte din din „drolaticele mele decameroane“, cum îi făcea plăcere să spună. Era „un povestitor fermecător“. Mi-a vorbit de copilărie, tinerețe și performanțele sale sportive, de Lucian Blaga și de colegii din Cercul Literar („ca să-i ajung, frate Velici, a trebuit să ridic șapte pietre de moară în spate“). La un moment dat, a scos din bibliotecă un „caiet“ și, deschizîndu-l, mi-a arătat semnătura olografă a lui Blaga.

După vreo două ceasuri, am simțit că îi cîștigasem definitiv încrederea. Mi-a dăruit, cu autotograf, De ce plînge mama? și Povestiri petrilene. Iată finalul celui scris în Povestiri petrilene: „Tinere, Toma Velici, acest volum ține loc de autobiografie lui Ion D. Sîrbu!“

La plecare, am primit un dosar – manuscrisul (dactilograma) dramei Simion cel Drept, dedicată „Lui Lucian Blaga, în veșnicie“ – și revista Teatrul, nr. 7, 1974, în care, sub genericul „Dramaturgii în anul…“, publicase articolul-confesiune, cu titlul de sorginte blagiană, La cumpăna apelor: mirabila sămînță, și o carte de vizită. Ne-am întîlnit aproape săptămînal, pînă la sfîrșitul lui iulie, apoi abia la începutul lui septembrie, cînd i-am dus manuscrisul Simion cel Drept, dar nu și revista Teatrul. Am discutat îndelung despre piesă și despre Brâncuși, pe care îl cunoscuse, fără să-l cunoască, în vacanța din vara anului 1938, cînd, împreună cu foștii colegi din perioada uceniciei sale la Atelierele Centrale Petroșani, a curățit niște „forme trapezoidale“ din fontă, care trebuiau arămite („Nu era voie să rămînă nici un fir de nisip, altfel arama nu se lipea.“), care nu erau altceva decît trapezele de la „Coloana Infintă“. Vezi La cumpăna apelor: mirabila sămînță. „Întîmplarea“ cu „Popa ăla, de ne înjura gorjeneşte, era Brâncuşi“ va fi rememorată de Ion D. Sîrbu încă de trei ori, în 1980, pe bandă magnetică, într-o scrisoare către Virgil Nemoianu și în ultimul caiet „Caietul VII“, în care, la 7 iunie 1989, a început să-și scrie amintirile.

Pînă către finele anului 1979 ne-am văzut mai des, apoi mai rar. Plecasem/fusesem obligat să plec din tipografie în noiembrie 1979, la Uzina 444 (Fabrica de Avioane), unde am învățat o nouă meserie, structurist, dar n-am pierdut complet relația cu prima mea dragoste, tipografia, nici cu Ion D. Sîrbu.

În aprilie 1984 m-a sunat, spunîndu-mi că vrea să ne vedem, neapărat. Ne-am văzut, în chiar aceeași zi. M-a rugat, știind că am posibilitatea (prieteni care lucrează la xerox), să-i fac patru copii ale romanului De ce plînge mama? („Nu mai am decît un singur exemplar. Îmi trebuie pentru a face un film.“). Cînd i le-am dus, peste cîteva zile, mi-a scris pe un exemplar al acestui roman, pe care îl găsisem rătăcit între cărțile vechi ale unui depozit de carte, o dedicație: „Copilului din Toma Velici, în speranța că vom reuși să facem un film frumos din această poveste uitată (dar prețioasă pentru copiii de oricînd) – și promițîndu-i un nou roman pentru copii („Ursul“), în anii viitori. Cu veche amiciție, Ion D. Sîrbu. Craiova, Aprilie 1984.“

Filmul nu s-a făcut, însă romanul Dansul Ursului a apărut la Cartea Românească, în vara lui 1988. De mai multe ori, Ion D. Sîrbu îmi spusese că și-ar dori o lansare de carte într-o mare întreprindere. Acum, se ivise această ocazie, și eu aveam posibilitatea să organizez lansarea la Întreprinderea de Avioane, unde Centrul de Librării avea un stand de carte, pe care îl gestionam. Dar, la Craiova, Dansul Ursului a ajuns prin decembrie 1988. Era după jumătatea lunii cînd am luat din depozit 50 de exemplare, după care l-am sunat. Nu-l mai văzusem de cîteva luni. Ziceam că îi voi face o mare bucurie. Mi-a răspuns. I-am spus de lansare. M-a ascultat, apoi mi-a zis: „Frate Velici, sînt recent operat de un cancer în gît. Treci pe la mine.“ Am amuțit. N-am știut ce să-i răspund. L-am vizitat. Vorbea greu. Timp de o jumătate ceas, cît a durat vizita, deși nu avea voie să vorbească, mișcîndu-se prin casă, făcînd „roata“, ca ursul din romanul său, mi-a spus o mulțime de lucruri, apoi mi-a scris un autograf pe pagina de titlu a Dansului Ursului, al cărui final, „cu speranța că Măgarul Gary nu va muri prea curînd“, m-a cutremurat.

La despărțire, mi-a spus: „Mai treci pe la mine.“ Am trecut din cînd în cînd, bucurîndu-l cu cîte o carte dintre cele recent apărute, între care: Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră și O enigmă şi un miracol istoric : poporul roman, și Refugii, de Augustin Buzura, pe care le-a și citit, așa cum rezultă din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

La începutul lui februarie se simțea mai bine. Ne-am întîlnit pe 6 ale lunii, după ce vorbisem la telefon. Mi-a pus în mînă un dosar, în care era exemplarul unu al dactilogramei interviului „Eu l-am văzut pe Blaga plîngînd…“ („dar ce are să zică limba română?“), scris între „26 ian. – 6 febr. 1989“, pentru re­vista Ramuri, „eu punîndu-mi singur şi întrebările repor­terului“, cum precizează într-o scrisoare către Cristina Popescu, din Bistriţa, datată „Craiova, 6 februarie 1989“. Voia cît mai multe copii. I-am făcut zece. Mi-a dăruit un exemplar, pe care a scris: „Tînărului meu bătrîn prieten, Toma Velici, acest interviu (pentru uz stric personal), în speranța unui viitor luminos. Cu dragoste și recunoștință, Ion D. Sîrbu.“ Am încălcat consemnul, „pentru uz stric personal“ și am dat spre lectură interviul prietenilor mei, cu care, în grup, cutreieram munții, și nu regret. Nici unuia, și erau vreo zece, nu i-a trecut prin minte să-l ducă la Securitate.

Interviul a fost solicitat de Ion Jianu, colaborator al ziarului judeţean Înainte, al revistei Ramuri, dar şi al Securităţii, nume de cod „Iancu“. După ce primeşte dactilograma interviului (28 de pagini), Jianu o „predă“ ofițerului de contact, însoţită de o notă informativă (patru pagini), potrivit documentelor din DUI-ul lui Ion D. Sîrbu. Pentru amănunte, a se vedea Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Secutităţii, Bucureşti, Curtea Veche, pp. 349-353 şi 451-481. Publicarea inte­grală este interzisă. În Ramuri, nr. 2, 1989, va apărea un scurt fragment, cu titlul „Cînd povestesc din ale vieții valuri…”

La 14 februarie îi scrie Dorinei Al-George: „Grija mea nu e în legătură cu soarta sau cu sfîrşitul vieţii mele, grija mea e legată de manuscrisele mele. Ce se va întîmpla cu ele, dacă eu mor. Desigur, mor multe lucruri în jurul meu, moare pămîntul, limba, ţărănimea, moare spiritul Fiinţei noastre – eu totuşi sper să găsesc un mijloc (un înger) care să îmi salveze cele două romane grele (unul, în 2 vol., a 450 pagini volumul), celălalt în 500 de pagini – plus două volume de note (glosse) Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.“

Pe la jumătatea lunii iunie, împreună cu Ovidiu Ghidirmic, am hotărît să-i facem o vizită de ziua nașterii sale, pe 28 iunie. Împlinea 70 de ani. Ne-am întîlnit la colțul blocului, dar am renunțat să mergem mai departe. Mai tîrziu, amîndurora ne-a părut rău.

Starea de sănătate i se înrăutățește. Cancerul s-a generalizat. Scrie scrisori către Bunul Dumnezeu și către prietenii aflați în roza vînturilor, de la care își ia adio. Într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, datată „Craiova, 3 Iunie 1989“, face un „bilanț“ al vieții sale: „Am publicat 11 cărţi, am apărut în mai multe antologii, am fost tradus (şi jucat) în alte limbi. Mai am, gata de publicare, cîteva opusuri de bătrîneţe. Cele mai bune cărţi ale mele rămîn nescrise, boala asta m-a lovit ca o săgeată neagră venită pe la spate. Stau drept şi curat în faţa dascălilor mei ardeleni: cît am putut, am onorat încrederea acordată. Am scris mult despre moarte – acum, de cînd am în buzunar şi «ordinul de chemare» şi cel «de lăsare definitivă la vatră», mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă. Cred că prietenii mei, plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Rusu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă agitînd steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!“

La 7 iunie începe să-și scrie amintirile: „Lucrez în fiecare zi cîteva ore bune la scrierea unor memorii (cu care am rămas dator celor care m-au cunoscut şi urmărit)“, Le scriu, ca fiind un martor într-un proces metafizic al neamului meu.“ Nu apucă să le termine.

La 17 septembrie trece „pragul albastru“, zi în care pe scena Teatrului Național din Craiova are loc premiera dramei sale existențiale, Arca Bunei Speranțe. Afișul piesei, conceput de artistul plastic Viorel Penișoară-Stegaru, avînd un fond de un albastru intens, pe care se află o mînă înălţată cu două degete deschise în cunoscutul semn al victoriei, în care o arcă este prinsă în plasa țesută de un păianjen, este interzis de cenzură.

Craiova, 22 decembrie 1989, orele dimineții. Mulţimea revoltată se revarsă spre piaţa centrală. Pe frontispiciul Teatrului Naţional din Craiova, o lungă pancartă anunţă spectacolul zilei: Arca Bunei Speranţe de Ion D. Sîrbu. Afişul piesei se întîlneşte în tot oraşul. Întîmplare sau destin!?

Această zi, mult așteptată, pe care a prevăzut-o, încă din 1988, Ion D. Sîrbu n-a mai apucat-o: „Şi în România anului 1988 fierbe un cazan. Ştim cine păzeşte capacul ce e gata să sară în aer. […] În cazan fierb umilinţele, adevărurile şi dreptăţile pierdute. Primul chiot ce se va da, după ce va sări capacul, va fi : «LIBERTATE!»“

Ianuarie 1990. Sosise momentul salvării celor „două romane grele“, Adio, Europa! (la condition roumaine), Lupul și Catedrala și a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Doamna Elisabeta Sîrbu, distinsa sa soție, încrezătoare, predă la Cartea Românească Adio, Europa! (la condition roumaine) și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal la Scrisul Românesc. Cum prea multe nu se schimbaseră în edituri, unde, cu mici excepții, erau aceiași redactori, iar sertarele pline ale „celor mari“ erau goale, printr-o „conjurație“ consimțită mutual, ambele edituri au tergiversat/amînat apariția celor două scrieri. Anul apariției volumelor este argumentul zdrobitor care susține afirmația noastră: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, glose, ediţie îngrijită de Marius Ghica, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1991; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Exerciţii de luciditate, roman politic, vol. II, ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1993. Adio, Europa ! (la condition roumaine), Bucureşti, Cartea Românească (vol. I, 1992; vol. II, 1993).

În acest timp, se tipărea o întreagă maculatură de către editurile particulare, dar și de către cele de stat.

Revin la Ion D. Sîrbu și la soarta cărților/manuscriselor sale. În februarie 1991 am venit, prin transfer, la Scrisul Românesc, ca tehnoredactor. Aici am găsit, pe un birou, „corectura întîi“ a primului volum al Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, unde a zăcut luni bune și manuscrisul acestuia. Un asemenea „dar“, pentru mine, era aur curat. L-am citit cu nesaț (manuscrisul/dactilograma) și am constatat că o parte dintre file (rupte neglijent) erau „asamblate“ cu ace bold. Volumul a fost tipărit pe la jumătatea anului pe hîrtie de ambalaj, într-un tiraj de 13.500 de exemplare.

În 1996, doamna Elisabeta Sîrbu mi-a încredințat manuscrisul celor două volume ale Jurnalului…, pentru a îngriji o nouă ediție. Acum am aflat „secretul“ filelor rupte: pasaje întregi, deranjante încă, fuseseră eliminate. Cenzura dispăruse, nu și coteriile. Volumul al doilea a beneficiat de același tratament editorial, tipografic însă a apărut în condiții mai bune, în 3.500 de exemplare. Cartea apăruse, cum-necum, dar difuzarea, calculat sau nu, a fost deficitară. În 1998, noua conducere a editurii, director Marius Ghica, a recuperat din tirajul depozitat la Craiova, în Centrul de Librării, 10.000 de exemplare. Așa se explică de ce tîrziu s-a scris în presa literară despre jurnal. Ion D. Sîrbu a avut parte, și post-mortem, de un tratament aproape similar ca în anii cei mai grei ai vieții sale. Vezi Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române: „I.D. Sîrbu [sic!] a publicat prea puțin înainte de 1989 și prea mult după aceea.“

Acum, făcînd un bilanț al relației/prieteniei mele cu Ion D. Sîrbu, pot să spun, cu certitudine, că întîlnirea noastră din acel mai 1976 nu a fost întîmplătoare. Cineva de sus a avut grijă de mine, aducîndu-mi-l în cale. Ceea ce sînt astăzi îi datorez, în cea mai mare parte, lui Ion D. Sîrbu. De mine, s-a „îngrijit“ și după ce a plecat la ceruri. În fiecare zi, de mai bine de 20 de ani, de cînd lucrez pe manuscrisele sale, îmi trimite semne, la fel cînd îi aud vocea de pe banda magnetică pe care și-a înregistrat, în dimineața de 20 noiembrie 1988, testamentul.

Omagiul pe care îl aduc personalității sale acum, la 30 de ani de moarte, nu poate fi exprimat în cuvinte. Îl port, nerostit, în inimă. 

Toma Velici este editorul operei lui Ion D. Sîrbu.

Foto: mozaic de Tudor Asciu, Casa Memorială Ion D. Sîrbu, Petrila