Mai ales într-o iarnă neobişnuit de blîndă, cum s-a dovedit cel puţin prima parte a acesteia, ne vedem potopiţi de informaţii privind fenomenul încălzirii globale. Una dintre ele ar fi că peste 40 de ani s-ar putea ca, în timpul verii, gheaţa de la Polul Nord să dispară complet. De altfel, clima planetei a oscilat destul de mult faţă de situaţia pe care noi o considerăm normală. Cu 18 mii de ani în urmă, gheţurile ajungeau pînă către mijlocul Europei. Nivelul mării era cu 130 de metri mai jos. Schimbările regimului de temperatură erau foarte mari şi se petreceau uneori rapid (şi 20 de grade în zece ani). Oscilaţii de amploare mult mai mică s-au petrecut şi în timpul istoriei omeneşti cunoscute, şi chiar în ultimele decenii. În anii ’70 se vorbea despre revenirea unei perioade glaciare, dat fiind că temperaturile medii înregistrau o uşoară scădere. Foarte recent însă, în ultimele luni, NASA a descoperit prin satelit că banchiza polară perenă se topeşte mult mai repede decît înainte (14% din suprafaţă în ultimul an, faţă de 7% în zece ani, cum reieşea din calculele anterioare). Iar micşorarea ei conduce, într-un cerc vicios, la o creştere şi mai mare a temperaturii pentru că, prin topire scade aşa-numitul albedou, adică suprafaţa albă care reflectă căldura soarelui. Ca atare, razele lui încălzesc mai tare zonele în care nu mai există strat alb de gheaţă şi zăpadă care să le reflecte. Nimeni nu poate spune însă dacă topirea mai rapidă, petrecută în ultimul an, este ceva temporar sau dacă acest ritm se va permanentiza. Asemenea măsurători din satelit se fac din 1978, ceea ce înseamnă că, statistic, relevanţa lor e încă discutabilă. Pe de altă parte, aceiaşi savanţi americani, de această dată împreună cu cei ruşi, au constatat că permafrost-ul din nordul Siberiei, adică stratul de pămînt îngheţat de zeci de mii de ani, a început să se topească. Un fenomen care poate duce la eliberarea în atmosferă a unor mari cantităţi de gaze care la rîndul lor sporesc efectul de seră şi încălzirea globală. La prima vedere, pare să fie o situaţie într-adevăr alarmantă, creşterea fiind exponenţială.Posibile "supraîncălziri"Să nu uităm însă că în paralel cu fenomenul încălzirii globale poate apărea şi fenomenul încălzirii mass-media. Care, pe lîngă contribuţia la trezirea conştiinţei că trebuie luate nişte măsuri, îşi poate trezi şi propriul interes de a face cît mai mare tiraj sau audienţă, pe baza unor ştiri prezentate cît mai apocaliptic. Conştient sau din instinct, jurnaliştii preiau de multe ori selectiv informaţiile ştiinţifice. În lumea presei, disputa dintre adepţii ideii că încălzirea globală este gravă, că poate şi trebuie să fie combătută, şi scepticii care văd în toată povestea doar o nouă gogoriţă de speriat omenirea, pare cîştigată, deocamdată (fie şi din raţiuni economice), de cei dintîi. Oamenii de ştiinţă sînt şi ei tot mai preocupaţi de fenomen şi lucrează sub presiunea opiniei publice şi în mediul informaţional de care aminteam. Fenomenului încălzirii care se pare că are loc în sine, i se adaugă moda care poate influenţa obiectivitatea. Pentru că la mare preţ sînt dovezile în sprijinul unor scenarii cît mai alarmante. Constatări ştiinţifice disparate pot fi înhămate, mai mult sau mai puţin forţat, la căruţa aceleiaşi teorii. Se urmăresc acum cu avionul norii de poluare ridicaţi în China şi se constată că, în timp destul de scurt, ei ajung deasupra Statelor Unite şi, evident, se face legătura şi cu încălzirea globală. Se sugerează că aceşti nori "imigranţi" nu existau înainte (pornindu-se doar de la ideea că economia Chinei nu era aşa dezvoltată). Rezultatul este că întreaga Californie e revoltată împotriva Chinei, aflate dincolo de Oceanul Pacific, la 12 mii de kilometri. Alţi savanţi încearcă să facă o întortocheată legătură între ciuma bubonică de la jumătatea secolului al XIV-lea, care a decimat populaţia Europei, şi aşa-numita mică perioadă glaciară, care a început cam odată cu ciuma şi s-a încheiat pe la 1800.Dovezi ştiinţifice şi ipotezeTrebuie neapărat să spunem că datele meteo de bază, de la care se porneşte, sînt destul de simple şi aparent nu atît de alarmante. În ultimii o sută de ani, temperatura medie pe glob a crescut cu aproximativ 0,6°C. Nu pare mult, dar creşterea nu a fost liniară, iar meteorologii avertizează că nu atît încălzirea este cel mai periculos fenomen, cît dezechilibrele atmosferice pe care aceasta le provoacă, cum ar fi ridicarea nivelului mării, secetă prelungită în unele zone, furtuni şi uragane mai puternice şi mai dese etc. De aceea poate şi termenul de încălzire globală este tot mai mult înlocuit cu schimbări climatice. Care sînt însă cauzele încălzirii globale? Se constată că schema dezvoltării industriale mondiale, avînd ca rezultat creşterea cantităţilor de gaze cu efect de seră aruncate în atmosferă, se suprapune, în mare, peste graficele care arată creşterea temperaturilor globale. Circa treizeci de gaze, ca metanul sau dioxidul de carbon, se acumulează în aer, provocînd efectul de seră şi deci încălzirea. Concentraţia dioxidului de carbon din atmosferă ar fi crescut cu o treime de la începutul revoluţiei industriale - spun savanţii -, ajungînd la 380 de părţi pe milion. Adică o concentraţie care ar mai fi existat, potrivit studiilor, doar acum 500 de mii de ani. Cum se explică totuşi anterioarele încălziri ale atmosferei terestre, cînd nu putea fi vorba de activitate umană? Se pare că erau cauzate de variaţii ale axei de rotaţie a Pămîntului, de schimbarea distanţei faţă de Soare sau de variaţia activităţii solare. Mulţi oameni de ştiinţă spun că şi încălzirea de acum este efectul combinat al unor cauze naturale suprapuse peste creşterea activităţii umane. Dar care sînt cauzele naturale acum, ce pondere are activitatea umană în procesul încălzirii şi în ce mod ar putea evolua lucrurile? Nimic în acest domeniu nu e foarte precis. Comitetul Interguvernamental ONU pentru Schimbări Climatice (IPCC) a estimat, într-un raport, o creştere a temeraturii medii globale, pînă la sfîrşitul acestui secol, între 1,4° şi 5,8° C. Diferenţa dintre cele două cifre este însă de la acceptabil la insuportabil.Dispute politice şi Tratatul de la KyotoÎn urmă cu o lună, cîteva mii de savanţi din Statele Unite, printre care 15 laureaţi ai Premiului Nobel, au semnat un act prin care protestau împotriva interferenţelor politice în chestiuni ştiinţifice. Semnatarii spuneau că unele date ştiinţifice ar fi prezentate incorect, aşa încît să servească unor interese politice. La loc de frunte între exemplele lor figurau date cenzurate sau greşit interpretate despre schimbările climatice. Iniţiativa a fost criticată imediat, ca aparţinînd de fapt unor organizaţii de stînga şi deci situate politic, din principiu, în opoziţie faţă de politicile Casei Albe. Tot atunci, un senator republican a declarat că povestea cu încălzirea globală ar fi cea mai mare farsă în care e atrasă omenirea. Disputa dintre savanţi şi administraţia Bush s-a reflectat şi în modul subtil de prezentare a unor observaţii ştiinţifice. De exemplu, celebra constatare că, într-un an, din banchiza polară s-a topit o suprafaţă egală cu cea a statului Texas (Texas, şi nu Franţa sau Afganistan), ne îndreaptă automat cu gîndul la locul de baştină al preşedintelui american. Se ştie că George Bush a retras semnătura dată anterior de Bill Clinton pe protocolul de la Kyoto din 1997. Acest acord internaţional, semnat de circa 150 de ţări, presupune o schemă de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă. Tratatul a intrat în vigoare de-abia în 2005. Fără să fie un adevăr strict, există totuşi impresia că, în general, stînga socialistă şi ecologistă e mai înclinată să dea importanţă problemei încălzirii globale şi măsurilor care trebuie luate pentru combaterea ei, în vreme ce dreapta conservatoare tinde să tempereze lucrurile, considerînd că mulţi oameni de ştiinţă, împreună cu socialiştii, încearcă să sperie oamenii şi, în cele din urmă, să le direcţioneze taxele către cauze utopice. Salvarea săracei Africi de la noua ameninţare a încălzirii globale, care riscă să afecteze acest continent mai tare decît alte zone ale globului, ar putea fi o cauză foarte potrivită pentru socialiştii din întreaga lume. Există însă şi extrem de multe contraexemple la impresia că schimbările climatice îi preocupă pe cei de stînga, şi nu pe cei de dreapta. Unul este guvernatorul republican al statului California, Arnold Schwarzenegger, care a acceptat măsuri de reducere a emisiilor de gaze. De asemenea, vicepreşedintele Dick Cheney, care militează pentru măsuri de combatere a încălzirii globale. Cancelarul Germaniei, creştin-democrata Angela Merkel, a vorbit în Parlamentul European (în urmă cu nici două săptămîni) despre nevoia sporirii eforturilor de combatere a schimbărilor climatice şi a spus că, pentru europeni, aceasta ar fi una din cele două mari provocări ale secolului (a doua fiind asigurarea resurselor energetice ale continentului). Pe de altă parte, preşedintele George Bush a motivat opoziţia sa la semnarea protocolului de la Kyoto, nu prin considerente politice sau ştiinţifice, ci economice: "acordul de la Kyoto ar fi distrus economia americană" - a spus el într-un interviu acordat unei televiziuni americane în anul 2005. El a admis însă că schimbările climatice reprezintă o problemă "semnificativă, de durată şi pe care trebuie s-o rezolvăm". Tot considerente economice, legate de dezvoltare, au determinat ţări ca India sau China, poluatori mondiali importanţi, să nu-şi asume reducerea emisiilor de gaze. Rusia a fost ţara care, în cele din urmă, prin adoptarea protocolul de la Kyoto, în 2004, a înclinat balanţa, făcînd posibilă intrarea lui în vigoare. Aceasta, după ce iniţial preşedintele Putin glumea, vorbind despre binefacerile pe care încălzirea globală le-ar putea aduce ruşilor din Siberia. Rusia nu-şi permite reducerea emisiilor de gaze, dar se foloseşte de o altă prevedere a acordului, şi anume contrabalansarea emisiilor, cu suprafaţa vastelor sale păduri. Motivele pentru care Rusia a semnat par a fi tot de natură economică: ar fi mizat pe această semnătură ca monedă de schimb pentru primirea ei în Organizaţia Mondială a Comerţului. În sfîrşit, chiar şi fără acordul Americii, bătălia politică mondială pare să fi fost tranşată în favoarea celor care cred că sînt necesare măsuri serioase pentru combaterea schimbărilor climatice. Iar fostul secretar general ONU, Kofi Annan, a sintetizat ideea într-o declaraţie răsunătoare făcută chiar înainte de a-şi părăsi postul: "Cîţiva sceptici incurabili continuă să nege că încălzirea globală are loc. Ar trebui luaţi drept ceea ce sînt, persoane depăşite de vremuri şi lipsite de argumente".Reacţii economico-financiareÎncălzirea globală a încins politica mondială, care se face însă, în bună măsură - aşa cum am văzut - în funcţie de interesele economice. Dar, mai nou, şi mediile economice reacţionează direct la alarmele privind încălzirea globală. De exemplu, băncile elveţiene nu mai acordă împrumuturi staţiunilor de schi cu instalaţii aflate la altitudini mai joase de 1500 de metri, pentru că au observat că zăpada e tot mai puţină în ultimii ani, iar staţiunile sub altitudinea menţionată sînt la limita a 100 de zile anuale cu zăpadă. Limită sub care se consideră că o staţiune axată pe sporturi de iarnă devine nerentabilă. De asemenea, cu peste un an şi jumătate în urmă, o asociaţie a companiilor de asigurări din Marea Britanie a publicat un raport din care reieşea că schimbările climatice vor duce la scumpirea primelor de asigurare. Era vorba de asigurările împotriva pagubelor produse de mari furtuni, inundaţii sau alte asemenea manifestări puternice ale naturii. Raportul avertiza că asigurările de acest tip vor creşte mai ales în Statele Unite, pentru că estimările arată că acolo, în mod special, pagubele produse de uragane vor fi tot mai mari. Doar două luni după publicarea raportului, coastele americane şi oraşul New Orleans au fost măturate de uraganul Katrina, cel mai păgubitor - se pare - din istoria Statelor Unite. Zilele trecute, şi Europa a fost lovită de marea furtună Kyrill (cea mai puternică din ultimii 17 ani) care a produs, la rîndul ei, ceva pagube oamenilor şi, bineînţeles, şi agenţiilor de asigurări. Prima soluţie pusă în discuţie, cînd se vorbeşte de combaterea sau diminuarea unor asemenea fenomene, este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Se spune că odată cu reducerea gazelor ar scădea şi efectul de seră şi implicit încălzirea globală şi, în cele din urmă, şi fenomenele naturale periculoase asociate acesteia. Lanţul acesta de cauze este lung şi poate insuficient demonstrat. Există şi o cale mai scurtă. Poate că reducerea emisiilor de gaze nu înseamnă neapărat potolirea furtunilor sau a inundaţiilor, dar cu siguranţă înseamnă reducerea poluării şi un aer mai curat. Şi pentru asta, poate ar merita efortul. (A. M.)