„Un personaj care se manifestă în afară, public, e reflexul, prin ceea ce are el mai bun, al unui maestru ce rămîne ascuns în spatele lui și care îl pune de fapt în lumină.” Aceste cuvinte ale Părintelui Andrei Scrima despre locul părintelui duhovnicesc în spiritualitatea ortodoxă erau de fapt despre sine, astfel încît ne puteam întreba cît din profilul complex al Părintelui Andrei Scrima trimite de fapt la maestrul său spiritual, enigmaticul Părinte Ioan cel Străin.

Este surprinzător că există o fotografie a Părintelui Ioan cel Străin. Familiarizarea cu mărturiile rămase de la el și despre el îi schițează un început de portret care nu aduce deloc cu cel redat de fotografia păstrată. Portretul evocat de aceste documente ține mai degrabă de o nuanțare tot mai aprinsă a cromaticului pur secretat de aura prezenței sale, așa cum o percepuseră alții. Alte detalii vin să contureze prezența astfel profilată cu elemente profund contrastante față de fotografia cu pricina. Potrivit mărturiilor păstrate, acesta era un rătăcitor, deci chipul lui trebuia să se resimtă cumva de această condiție, poate ca în fotografiile vechi rusești, reprezentînd colectori itineranți de subvenții pentru biserici și mînăstiri, cu bărbile cenușii, pline de praful drumurilor și de rugăciunea inimii. Părintele Ioan era și duhovnic al Mitropolitului Rostovului, pe care îl însoțea la venirea în România, poziție de autoritate spirituală, care trebuia să reflecte un chip brăzdat cumva de luptele interioare și de lumina unui ascet avansat duhovnicește. În schimbul acestor intuiții fiziognomice, fotografia lui Ioan cel Străin prezintă un chip atent îngrijit, pînă la detaliul simetriei barbișonului modern, cu părul atent pieptănat, deloc călugăresc, și cu o pereche de ochelari rotunzi foarte chic. În lipsa crucii impunătoare purtate pe piept nu te-ai fi gîndit că cel reprezentat este un om al Bisericii, ci poate doar vreun intelectual modern.

Afară de scrisorile personale sau duhovnicești ale Părintelui Ioan cel Străin, doar „Autobiografia” sa ar putea oferi material pentru conturarea chipului său, însă nici aici acesta nu se dezvăluie, nu cîștigă în concretețe. Întîi de toate, forma literară a autobiografiei nu era străină epocii, avînd rădăcini in mediul intelectual rus, mai ales cel intrat sub incidența reformei spirituale promovate de Rosicrucianismul masonic rus, acea mișcare de regenerare a spiritului și spiritualității rusești, care a impulsionat și primele traduceri ale autorilor patristici și filocalici. Autobiografia sau practica însemnărilor zilnice era în vogă în context clerical (ultima ediție a jurnalului lui Ioan de Kronstadt numără 19 volume) sau era recomandată penitenților literați în scaunul spovedaniei pentru supravegherea mișcărilor zilnice ale sufletului. Autobiografia Părintelui Ioan cel Străin este o construcție în trepte, fiecare dintre ele fiind depășită de sau absorbită în cea imediat următoare. Mai mult, fiecare treaptă dă cheia hermeneutică a celei imediat precedente, într-un parcurs anagogic fără precedent literar. Evenimențialul surprins la primul nivel de lectură propus de autobiografia Părintele Ioan cel Străin nu depășește convențiile hagiografice despre copilăria excepțională și dorința precoce de Dumnezeu, despre idealul monahal și opoziția lumii și a familiei față de acesta, despre minuni domestice, despre feericul și paradiziacul vieții călugărești sau despre figurile luminoase, purtătoare de har și putere, care își pun amprenta pe demersul ulterior al eroului. Acest prim pas al evenimențialului este apoi dizolvat în providențial. La acest nivel sînt descrise pe larg autoritățile spirituale ale Părintelui Ioan, unele nu tocmai în grațiile Ortodoxiei oficiale, dacă ne gîndim la controversele în jurul personalității (c)harismarice a lui Ioan de Kronstadt (Ivan Serghiev, 1829-1909) sau la schimonahul Ilarion, a cărui lucrare despre isihasmul caucazian (1906) a stat la baza controversei în jurul „închinătorilor Numelui lui Iisus”. Registrul providențial dominat de prezența și acțiunea directă a lui Dumnezeu în istorie, inclusiv prin „întîlniri fondatoare” cu purtători ai Duhului, este apoi absorbit în secțiunea ultimă a autobiografiei prin reproducerea pe larg a binecuvîntării stareților de la Optina, primită la plecarea sa în lume. Modelul acesteia poate fi paulin (Cuvîntarea lui Pavel la Milet, Faptele Apostolilor 20, 18-35) sau chiar evanghelic (Cuvîntarea de despărțire a lui Iisus, Evanghelia după Ioan, capitolele 14-17). Binecuvîntarea stareților are un rol capital în conștiința propriei chemări a Părintelui Ioan de a transmite mai departe, unor oameni vrednici de aceasta, din plinătatea harului primit. Acest ultim act al autobiografiei Părintelui dă și cheia de interpretare a întregii sale biografii și a diferitelor ei niveluri de sens. Conștiința lucidă a propriei misiuni, dublată de încrederea în ghidajul divin în îndeplinirea acesteia, așa cum sînt ele formulate de Părintele Ioan cel Străin, pot surprinde într-un mediu monahal, pentru care smerenia sau lipsa de tematizare a propriului progres spiritual reprezintă una dintre cele mai mari virtuți. Însă, fără a fi un hybris al părerii de sine, autobiografia Părintelui Ioan cel Străin este mai degrabă un document despre slava Împărăției lui Dumnezeu și despre puterea Sa (Psalm 145.11) în cei aleși ai Lui.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care autobiografia Părintelui Ioan cel Străin testează din greu abilitatea istoricului de a-i contextualiza conținutul în vreun mediu familiar, care să-i explice motivația. Singura soluție la acest nivel de lectură rămîne cea a lărgirii atente a orizontului de interogație cu privire la acest document. De exemplu: de ce se străduiește Părintele Ioan cel Străin să argumenteze, prin diferite, repetate și apăsate evocări de Părinți spirituali, legitimitatea sa ca transmițător îndreptățit al unei tradiții spirituale monastice? Contra cui polemiza Părintele, iar dacă este să postulăm liniamente și practici sau învățături rivale, care putea fi profilul lor și care e relevanța transpunerii acestor polemici în contextul românesc? Să fi jucat, oare, centrul teosofic de la Kaluga, în apropierea Optinei, vreun rol în această polemică a Părintelui Ioan, sau poate interesul atestat al teosofilor pentru „înțelepciunea perenă” a stareților ruși? Întrebări ca acestea sînt deocamdată menite să rămînă deschise și atrag atenția asupra caracterului inclasabil al mărturiei Părintelui Ioan cel Străin despre sine. De fapt, riscurile deciziei de a se situa dincoace (nu încă dincolo) de istoric, în spațiul greu documentabil al relației dintre maestrul duhovnicesc și ucenic, erau conștientizate de Părintele Ioan însuși în chiar atitudinea polemică implicită față de liniamente și descendențe spirituale rivale. Un astfel de proces de diferențiere a receptării va avea mai tîrziu și un ecou autohton românesc, de exemplu în legitimarea „neo-isihasmului” lui Vasile Andru (1942-2016) de la aceeași sursă spirituală reprezentată de Părintele Ioan cel Străin, captată printr-un călugăr de la mînăstirea Lainici, în Oltenia, membru anonim al mișcării Rugului Aprins. O analiză istorico-religioasă pertinentă a acestor direcții de receptare sau însușire a unor liniamente spirituale, străină oricărei cerneri apologetice despre veridicitatea uneia sau alteia dintre ele, rămîne încă un deziderat.  

Figura Părintelui Ioan nu se sustrage astfel doar fixării istorice, chiar cronologice (după condamnare, Părintelui i se pierde urma în continentul concentraționar sovietic), ci și localizării într-o tradiție de spiritualitate ortodoxă cît de cît familiară, fapt care ar trebui să ne oblige la regîndirea cadrelor și termenilor în care sîntem obișnuiți să o conceptualizăm. Părintele însuși pare conștient de această incongruență, dovadă fiind modul în care semnase cîteva versiuni ale unei „scrisori” de legitimare, pregătite probabil pentru a fi înmînate membrilor unui grup select de discipoli, ca ghid și testament spiritual. Românizarea paronimică a termenului „strannik”, care în limba rusă desemna un pelerin și care devine astfel „străin”, surprinde esența profilului Părintelui Ioan, care semna „Noul venit –Străinul” sau „Ioan, Părintele cel Străin”. Pentru Andrei Scrima, acest titlu misterios adaugă și mai multă reverență haloului de icoană pe care prezența scurtă și diafană a Părintelui Ioan cel Străin în România îl lăsase în amintirea celor din jur: Părintele Ioan era „străin” nu doar prin conduita hristică, evanghelică de viață pe care o adoptase, aceea de rătăcitor, ci mai ales ca marcă a conținutului total, transcendent al învățăturii al cărui vas de cinste era.

Ionuț Daniel Băncilă este habilitand la Universitatea din Erfurt, catedra de Creștinism Ortodox, și cercetător afiliat la Institutul de Istorie a Religiilor, București.

Explicație foto: Patriarhul Ecumenic Athenagoras îl ține părintește de mînă pe Pr. Scrima, 1962