Invitaţie la Discotecă - sau cum se simte muzica uşoară românească în cluburile cool

Acum doi ani, un proiect care îşi propunea să recupereze şi să recontextualizeze muzica pop fabricată în România anilor de dinainte de 1990 îşi făcea loc în programul cluburilor momentului. Ca parte a acestui vehicul de entertainment (şi nu numai), o să încerc să vorbesc despre asta din perspectiva celor aflaţi în spatele ei.

La început a fost Corina. Nu, nu neapărat în ordine cronologică. Într-o zi de sîmbătă, pe 29 iunie 2013, Discotecă şi Corina Chiriac au mers împreună la Train Delivery, eveniment organizat pe peronul 14 al Gării de Nord. Nu era prima noastră — o să folosesc mereu acest plural, pentru că Discotecă înseamnă, de fapt, Cătălin Matei, Vlad Stoica şi subsemnatul – experienţă cu un star al muzicii uşoare. Sau al RomPop-ului, ca să folosesc sintagma cu care ne-am numit noi materia primă. Pînă în seara aceea din Gara de Nord bifaserăm deja cîteva experienţe. Au trecut prin nopţile clubiste ale Discotecii noastre Silvia Dumitrescu, Marina Florea şi Marina Voica. „Momentul Corina“ e important pentru că a fost prima ieşire în afara spaţiului de confort. Din puţ în lac. Din club, locul în care ne-am propus iniţial să ne trimitem fetişul pentru muzica românească cu care am crescut, într-un loc accesibil tuturor. Acolo ne-am întîlnit la propriu cu puterea de fascinaţie a muzicii uşoare româneşti şi a starului. Trecînd printre oameni – tineri care nu se născuseră încă atunci cînd Electrecordul îi fabrica ultimul album optzecist, Şi ieri, şi azi, şi mîine, şi gură-cască, popor în tranzit prin Gara de Nord şi fani de odinioară –, Corina nu a lăsat în urmă doar parfumul, ci şi emoţia.

Privind lucrurile cronologic, totul a început cu Silvia Dumitrescu. Acum doi ani, pe 1 decembrie, într-un Control Club surprinzător de plin pentru ceea ce, gîndeam noi, propunea Discotecă #1: o noapte de DJ-ing RomPop, „întreruptă“ de (micro-)recitalul unei vedete din acei ani. Trio Caban lîngă Loredana Groza. „Voi cînta pentru mileniul III“ strîns lipită de „Amor, amor“-ul basarabean al formidabilului grup Orizont. O altă nişă în era nişelor, şi nimic mai mult. Un cuib în care curiozitatea, plăcerile vinovate şi nostalgia să-şi vadă neperturbate de treabă. Era o experienţă şi un experiment. Tag line-ul acela de pe pagina de Facebook a Discotecii, ajuns acolo mai în glumă, mai în serios, devenea frecventabil: „Experiment neurosociologic.“

Ne-am trezit şi noi, şi vedeta invitată, faţă în faţă cu o realitate care ne-a topit cu nonşalanţă speranţele şi prejudecăţile: succesul acelei nopţi ne-a rămas lipit de retină. Se întîmpla ceva acolo, atunci cînd, pe scena Controlului, Silvia lua microfonul în mînă. „Lumea uită prea devreme / Cît a suferit cîndva. / Astăzi, noi am ales! / Da, am ales! / Lumina, zborul, dragostea...“ Beat-urile lui Adrian Enescu, fronda post-’86 a noului val RomPop şi textele într-o limbă română care suna al naibii de straniu. Puştanii descopereau un alt cod, iar adulţii, în număr mult mai mic decît cei amintiţi mai devreme, redescopereau ceea ce încercaseră cu disperare să uite.

Brusc, muzica uşoară românească devenea comestibilă, şi în club, nu doar în reclamele la detergenţi sau pe forumurile diasporei. Nu acesta a fost meritul complet al Discotecii, pentru că au existat şi încercări anterioare. Dar formula aceasta – care implica concertul într-un club din zilele noastre al unei vedete dintr-o perioadă în care star system-ul funcţiona diferit – a fost, cred, şocul. Silvia Dumitrescu după Matias Aguayo?! Discotecă şi Rokolectiv?! Povestea aceasta a avut un public chiar în secunda în care a început să fie spusă, şi pentru că venise la întîlnire la momentul potrivit. În afara nostalgiei normale a unui anumit grup de vîrstă, psihologic setat pentru lungi excursii în tinereţe, întregul spectru cultural al momentului flirta cu această stare de fapt. Cu doar un an înainte, Simon Reynolds, unul dintre cei mai importanţi istorici şi critici de muzică ai contemporaneităţii, vorbea într-o faimoasă carte despre cultul retromaniacal al muzicii de astăzi. Noul Internet, cel marcat de impactul reţelisticii sociale, scotea la iveală şi disemina, cu o viteză incredibilă, trecutul, punîndu-ni-l pe tavă. Arhivele începeau să plutească la suprafaţă, cuvinte precum „vintage“ împînzeau posterele afişate pe Facebook, Instagram-ul ne oferea gratuit filtre de învechit fotografiile. Părinţii noştri erau cool din nou. Trebuia să trecem prin asta, cu atît mai mult aici, locul în care la începutul anilor ‘90 lumea s-a împărţit/despărţit brutal între „înainte“ şi „după“.

A doua Discotecă mi-a adus, într-o zi de luni, la o zi şi o noapte după eveniment, un telefon. Dincolo, Marina Florea: „Paul, habar nu aveam că sînt în stare de aşa ceva!“ Magnetismul acela al starului, cel care i-a făcut pe cei aproape 1000 de oameni adunaţi în noaptea de 2 spre 3 februarie 2013 la Modern Club să explodeze, se transferase şi asupra ei, venit de la mulţimea din faţa scenei. Discotecă a spart mereu convenţia. Efectul spaţiului în care am transplantat vedetele muzicii uşoare – clubul, în cazul nostru – a fost mereu impresionant pentru aceşti artişti, care au cîntat, în general, în săli cu locuri pe scaune, în cafenele, restaurante sau baruri, în faţa unui public venit să aplaude fără să danseze, să venereze de la distanţă, ca la carte. Clubul aduce un alt tip de energie şi construieşte un alt fel de relaţie între scenă şi ringul de dans. Tot Marina Florea spunea după acea Discotecă istorică, într-un interviu pentru ediţia română a Vice Magazine, că a fost „mai nebună decît de obicei“. Cred că remarca ar putea să fie foarte bine valabilă pentru toţi cei care au urcat pe scenă. Şi pentru toţi cei care au stat în faţa ei. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-o pe Marina Voica, marea febleţe a Discotecii, care a trecut de două ori prin această experienţă împreună cu noi.

Vineri, 11 aprilie, Dilema veche şi Discotecă o au invitată de onoare pe Corina Chiriac, cu prilejul lansării acestei ediţii speciale a revistei. Evenimentul va începe la ora 21 şi va avea loc în Control Club din Bucureşti. 

Foto: D. Diaconu