Pe 1 ianuarie 2014, presa britanică aştepta nerăbdătoare pe aeroportul din Heathrow invazia barbarilor săraci din Estul Europei. Totuşi, la acea dată, pe aeroportul din Londra a putut fi găsit un singur nou venit român în Marea Britanie – Victor Spirescu, un tînăr care mai muncise pînă atunci în Germania şi care sosise în Anglia pentru a cîştiga nişte bani cu care să îşi renoveze casa din satul natal. Presa de opoziţie l-a transformat, cu o viteză fulminantă, pe Victor într-o vedetă mediatică, în încercarea de a dezumfla un alt balon mediatic care răspîndea spaima în britanici, anunţînd valuri de români şi de bulgari ce urmau să ia cu asalt ţara lor de la 1 ianuarie 2014, cînd restricţiile de pe piaţa muncii britanice au fost eliminate.

De fapt, problema se pune în felul următor pentru cetăţenii statelor ce şi-au deschis piaţa muncii, lucrătorilor români: dacă pînă acum, cu restricţii cu tot, am avut creşteri spectaculoase ale numărului de români şi bulgari, ce se va întîmpla de acum încolo? Şi într-adevăr, din 2007 pînă în prezent, numărul românilor din Marea Britanie şi din Germania s-a triplat, iar faţă de anul 2002, cînd au fost eliminate vizele de călătorie pentru români, numărul imigranţilor români din Marea Britanie a crescut de zece ori. Dar întreaga psihoză anglo-saxonă se bazează pe o presupunere falsă, considerînd că restricţiile legale de pe piaţa muncii influenţează semnificativ fluxurile de migraţie.

Cine se teme de restricţiile legale?

Pot barierele legale să stăvilească fenomenul migrator sau măcar să îl tempereze? Răspunsul nu e un mister bine ascuns şi e la îndemîna oricui aruncă un ochi pe datele privitoare la migraţie. Dar, să ne înţelegem, nici în Germania, nici în Marea Britanie – şi nicăieri în lumea asta –, politicienii nu au ca obiectiv stabilirea adevărului. Dacă, totuşi, şi-ar propune asta, experienţa italiană şi spaniolă ar fi putut calma spiritele inflamate de teama năvalei barbarilor estici. Spania a decis ca, începînd cu 1 ianuarie 2009, să nu prelungească moratoriul care impune restricţii pe piaţa muncii pentru cetăţenii din România şi Bulgaria. Cu toate astea, românii, deja extrem de numeroşi în Spania, în pofida restricţiilor de pînă atunci, nu au luat cu asalt Peninsula iberică, iar ritmul noilor sosiţi din România a fost echivalent sau chiar uşor inferior faţă de ritmul sosirilor din anii 2007-2008. În vara anului 2011, Spania decide să reintroducă restricţii temporare pentru muncitorii români şi bulgari, justificîndu-şi măsura prin şomajul ridicat din rîndul spaniolilor (peste 20%). Începînd cu 2011, numărul românilor din Spania a stagnat, dar e la fel de adevărat că acelaşi fenomen s-a produs şi în Italia, în perioada respectivă. Iar Italia, la acea vreme, tocmai anunţase eliminarea restricţiilor pentru români şi bulgari. În pofida liberalizării circulaţiei forţei de muncă, la sfîrşitul anului 2012, în Italia erau aproximativ un milion de români (comparativ cu 997.000, în 2011, sau 968.000, în 2010). În concluzie, după 2011, cele două destinaţii majore ale migraţiei româneşti – Spania şi Italia – au cunoscut evoluţii similare, chiar dacă politicile lor au fost foarte diferite.

Care să fie explicaţia? Ea trebuie căutată acasă, în România, unde angajaţii, din varii motive, sînt dispuşi să accepte cu uşurinţă forme de muncă la negru sau la gri şi unde ponderea economiei informale e de peste 30%. Obiectivul major al oricărui emigrant român este să muncească şi să cîştige un ban, iar restul aspectelor (cu contract, fără contract, cu permis de şedere sau fără) sînt cu totul secundare. Din moment ce acasă sîntem neîngăduit de familiarizaţi cu raporturile informale de muncă, de ce am avea alte pretenţii sau aşteptări cînd mergem la muncă în străinătate? Prin urmare, la mijloc e o confuzie de ordin cultural – dacă britanicii ar înţelege cum gîndesc românii, cu siguranţă ar fi mult mai puţin panicaţi. Sau s-ar fi panicat mult mai devreme, încă din 2002!

O serie de rapoarte ale Comisiei Europene sugerează că măsurile tranzitorii au avut un impact limitat asupra fenomenului migraţionist, sensibil la alţi factori, cum ar fi cererea de forţă de muncă, reţelele de suport pentru migraţie, similitudinile lingvistice, restricţiile încurajînd, cel mai adesea, incidenţa muncii la negru.

Sperietoarea turismului social

Celălalt motiv de nemulţumire şi de teamă ţine de ceea ce se cheamă pericolul „turismului social“. Nu doar că românii vor lua locurile de muncă ale autohtonilor şi vor pune presiune pe salarii, trăgîndu-le în jos – nu, teama la care fac apel politicienii şi presa conservatoare e alta, şi anume aceea că românii vor tăbărî peste sistemele lor sociale generoase şi vor primi beneficii nemeritate. Discursul acesta e doar un element în decorul mai vast al ritualului prin care dreapta – europeană sau românească – se grăbeşte să cînte prohodul statului social şi să disculpe eşecurile capitalismului, băgînd spaima în cetăţenii care muncesc, plătesc taxe şi care, cu toate astea, o duc din ce în ce mai rău. Sună familiar, e un refren des auzit şi la noi, numai că în versiunea dîmboviţeană figura sperietoarei nu e reprezentată de muncitorul migrant, ci de „asistatul social“.

Şi în România, şi în Europa, discursul despre abuzul statului social şi excesele acestuia reprezintă un mit. Adevărul e însă altul: toate datele referitoare la migraţia în interiorul UE ne arată ca imigranţii primesc beneficii sociale în proporţii similare cu cele ale autohtonilor, iar formele de protecţie socială de care se bucură sînt, de regulă, bazate pe contribuţiile prealabile ale contribuabililor: 71% dintre imigranţii nonactivi din interiorul UE sînt pensionari, studenţi sau şomeri. Datele Eurostat din 2010 arată şi ele că rata de ocupare a românilor şi bulgarilor în ţările UE-15 este comparabilă (63%) cu cea a populaţiei UE 25 (65%). În schimb, dacă ne referim în mod specific la Italia sau la Marea Britanie, rata de ocupare a românilor şi bulgarilor e chiar superioară celei a italienilor sau britanicilor.

În disperarea lor că pierd alegători (partidul lui David Cameron a pierdut deja o treime din votanţi, conform ultimelor sondaje) şi în faţa ascensiunii partidelor antieuropene şi extremiste de dreapta (UK Independence Party în Marea Britanie, AfD în Germania, FN în Franţa), partidele mainstream adoptă un discurs antiimigraţionist menit să stopeze hemoragia votanţilor. Ura faţă de figura străinului şi şovinismul sînt fenomene care de regulă iau proporţii în perioadele de criză economică, fiind un rezultat al modului în care sînt structurate relaţiile sociale şi economice şi sînt distribuite resursele existente. Or, la ora actuală, inegalitatea creşte peste tot în Europa; în timp ce cota care revine capitalului e în creştere, cota parte care revine muncii se află într-o scădere permanentă, din anii ’80. Logica simplistă şi populistă, îmbrăţişată de o clasă politică incapabilă să gestioneze situaţia, alege să-l transforme mereu pe străin, pe sărac, pe minoritar în ţap ispăşitor, cînd de fapt problema este una structurală. E o problemă structurală a sistemului economic capitalist, dar şi a felului în care funcţionează azi Uniunea Europeană – mai ales în interesul corporaţiilor şi prea puţin în interesul angajaţilor. Aşa cum s-a întîmplat în istorie, nu invaziile barbarilor au dus la căderea Romei, acestea doar dînd la iveală decăderea Romei şi grăbindu-i declinul, migraţia actuală dezvăluie şi accentuează bolile de care suferă structurile economice şi politice. Atîta timp cît presiunea pusă pe politicienii naţionali şi pe UE nu merge în direcţia unei transformări instituţionale care să pună maşinăria europeană în slujba cetăţeanului, şi nu a capitalului, vom asista mult şi bine la înscenări cu sperietori de mucava, refuzînd să vedem elefantul din încăpere.

Victoria Stoiciu este director de programe la Friedrich Ebert Stiftung.