În comunism nu te opuneai nedreptăților. Învățai să taci și să înghiți. Îți suprimai nevoia de revoltă, dintr-un instinct de supraviețuire. În decembrie ’89, un „Nu“ eliberator a izbucnit cu toată forța frustrărilor acumulate de zeci de ani. Dar n-a durat prea mult. Oamenii trăiau încă sub imperiul neputinței de a se desprinde de trecut și al fricii de fi deschiși pentru nou. Au ales să stea cuminți în banca pe care o cunoșteau de o viață, să spună „Da“ trecutului cu care erau familiarizați și „Nu“ viitorului.

A ști să spui „Nu“ cînd trebuie (și nu cînd îți ajunge cuțitul la os), acel „Nu“ sănătos și rațional, care marchează verticalitatea, stabilirea unor limite și impunerea unor hotare curate de integritate, este probabil cel mai dificil. Pentru că presupune să te cunoști suficient de bine, să ai încredere în deciziile pe care le iei, să știi să ți le aperi și, nu în ultimul rînd, să înveți să refuzi ceea ce nu îți dorești, fără teama unor repercusiuni. 

Însă cîți dintre noi avem puterea acestui „Nu“ sănătos? De cîte ori n-am acceptat diverse lucruri pe care nu ni le doream, doar pentru că a spune „Nu“ părea mult mai dificil decît să ne conformăm? Și de cîte ori această neputință de a spune „Nu“ ne-a adus frustrări, nervi și senzația de slăbiciune?

Pe de altă parte, cîți dintre noi, copleșiți de frustrările pe care le naște incapacitatea de a spune „Nu“, n-am izbucnit brusc, devenind radicali, picînd în cealaltă extremă și, luîndu-l pe „Nu“ în brațe, am riscat să devenim reticenți la tot și la toate și, pe românește, să aruncăm „copilul odată cu apa din copaie“?

Există, bineînțeles, și cei care folosesc tactica „scăldatului“ – cînd nu spui nici „Da“, nici „Nu“, folosind ambiguitatea. Pentru a cîștiga timp sau pentru a nu-ți asuma nici o responsabilitate.

Dosarul de față propune așadar o incursiune în fascinanta lume a lui „Nu“. De la politic la social, de la revolte artistice la antropologic și psihologic, cît de mult și cît de bine știm să spunem „Nu“ cînd vrem să spunem „Nu“?  

Ilustrație de Ion BARBU