Pentru cea mai mică piață de carte din Europa, poate că anii editoriali sînt un fel de ani cîinești, ceea ce ne-ar plasa pe undeva pe la 35 de ani, nu tocmai borna dezbătută în acest Dosar, dar suficient cît să nu mai putem lua un credit pe 30 de ani. Dacă ar fi facem o medie de vîrstă a editurii, la Black Button Books ar fi 39 de ani și jumătate. Chiar și mai aproape de subiectul pe care-l discutăm cu toții aici. Aproape 40 de ani. Raportat la speranța de viață, teoretic, jumătatea existenței. Sperăm totuși că editura are o speranță de viață ceva mai mare și afecțiuni ceva mai neînsemnate, fragilități ceva mai greu de exploatat. Însă dată fiind călătoria turbulentă din viața ei de pînă acum, nu excludem nici un fel de diagnostic.

Dar cum acesta nu este un Dosar geriatric, poate ar fi mai înțelept să ne bucurăm de frageda medie de vîrstă de 39,5 ani de respirație fără susținere cu ceva resurse rămase pentru o serie, două de flotări. Poate un pseudo-inventar nu ar strica.

Astfel, cumulînd resursele, pînă la 39,5 ani, am adunat: 46 de cărți, patru pisici, cîteva zeci de traduceri, cîțiva metri cubi într-un depozit de la periferia orașului, cîteva mii de e-mail-uri. Am împărțit: cîteva cafele cu cîțiva autori publicați, cîteva beri cu cîțiva traducători cu care am lucrat, cîteva sute de porții de cartofi prăjiți, cîteva tone de carte cărată cu brațele, cîteva licitații pierdute, cîteva zeci de mii de ore în redacție, cîteva boacăne în programul de gestiune, în operarea casei de marcat și a POS-ului, cîteva fire cărunte, cîteva riduri în jurul ochilor și al gurii, un accident de mașină. Una dintre noi a crescut și un copil. Aici nu împărțim meritele și nici resursele. Să-i dăm cezarului ce e al cezarului.

Poate că n-am putea cînta așa cum cînta Sinatra: „Regrets, Iʼve had a few / But then again too few to mention”, dar probabil că am putea-o rosti, chiar și cu trei sferturi de gură. Însă dacă ar fi să mărturisim un regret, acela ar fi că n-am învățat mereu de la prima greșeală. Am erodat cîte ceva din timpul, creierul și indicele de grăsime corporală cu cîteva lucruri pe care le-am fi putut evita, măcar a doua oară.

Am lansat editura cînd avem 31, respectiv 37 de ani. Nici prea devreme, nici prea tîrziu, ne-au spus cei din jur. Deși nici azi nu înțelegem prea bine ce-ar trebui să însemne asta. Ce-am înțeles, însă, a fost că învățaserăm destule ca să punem ceva bun pe picioare, și încasaserăm prea puține ca să devenim blazate. Asta e valabil și azi, la cinci ani distanță. Pare-se că pragul de durere al amîndurora e suficient de sus cît să ne ține alerte fără să ne amorțească. Am înțeles că editura asta nu se va contoriza niciodată doar în Excel, că trăiește în cuvinte la fel de mult cît trăiește în cifre. Poate chiar infinit mai prosper în cuvinte. Iar asta e o balanță pe care ne-am dori-o echilibrată, dar niciodată înclinată invers.

Odată cu înaintarea în vîrsta editorială și cea personală deopotrivă, am învățat să ne iubim altfel părinții, prietenii și natura umană, cu toate specimenele ei perfecte, cu toate malformațiile ei. E o iubire cu simț de răspundere, pe cît de incandescentă, pe atît de nevolatilă. Pe măsură ce 40-ul se conturează tot mai bine, pe măsură ce imaginea lui devine tot mai clară prin ochelarii pe care acum îi purtăm amîndouă, învățăm tot mai mult să primim ajutor, să cerem ajutor și să-l oferim.

Am învățat să ne formulăm neajunsurile cu demnitate, am învățat să împuținăm mîndria superfluă prin onestitate, am învățat să ascultăm mai atent și să alegem mai bine cu ce să rămînem dintre sfaturi, dintre priorități, dintre soluții, dintre oameni. Am învățat să citim diferit pentru muncă și pentru noi, să le împletim, să le dezbinăm atunci cînd e nevoie, și să o facem mereu, mereu cu plăcere. Am învățat să redefinim cumva reușitele și eșecurile, nu cît să fie confortabil, ci cît să fie necontaminate de balast. Am învățat să trăim cu resurse mai modeste, am învățat că cinci lei din prețul unei cărți pot face diferența între supraviețuire și faliment. Am învățat că oricît de neprietenoasă ar fi industria asta, nu o să încetăm niciodată să credem în soluții colective. Am înțeles că mulți adolescenți citesc enorm și-am învățat să sperăm cu, prin și pentru ei.

Încă sînt multe lucruri care ne dau tîrcoale și nu s-au sedimentat încă dincolo de pelicula poroasă a incertitudinii. Însă am învățat destule cît să avem certitudinea că mai avem enorm de învățat. Și poate că singura învățătura cu adevărat esențială e cîtă nevoie avem să ne impunem să nu încetăm niciodată să învățăm. Știm: o afirmație naivă, un truism, un clișeu în sine. Dar, dacă am trăi cu toții în acest clișeu, cît de diferit ar arăta bătrînețea! Și-n felul ăsta, parcă nici Dosarul geriatric menționat la început nu mai sună atît de amenințător.

Anca Dumitrescu & Elena Marcu sînt editoare și traducătoare; în anul 2016 au înființat Editura Black Button Books (www.blackbutton.ro).