Mila nu s-a născut în biserică, şi poate nici măcar între oameni. Mă gîndesc la speciile de animale unde cel învins îşi expune părţile vulnerabile, iar masculul Alfa îl cruţă. Acolo mila este un instinct. La noi a devenit un nume. De cod. În unele cazuri, ascunde instinctul de colectă fiscală. În altele, o speranţă de a obţine mult, dînd puţin. În cele mai multe ocazii, este o expresie trivială a ruşinii de a arăta ce eşti cu adevărat şi a ipocriziei de a încerca să pari ceea ce chiar eşti.

Există, totuşi, şi o milă autentică ce poate fi înţeleasă ca valoare civică şi socială. Milă, în asemenea accepţie, poate fi cînd îţi pasă de cîinele de pe stradă şi, în loc să îi duci resturi de mîncare lîngă un gard părăsit, îl iei cu tine acasă. Milă înseamnă şi să nu tai copacul care te împiedică să parchezi, să nu calci florile de pe rondou cu anvelopele autoturismului tău. Faptul că asemenea forme de milă autentică sînt tot mai rare în densele zile în care ne complacem să trăim, în loc să le triem aglomerările rebarbative după criterii clare şi reprezentative pentru fiecare dintre noi înşine, este un semn neliniştitor pentru... starea de milă a naţiunii.

N-am dat dovadă de milă nici cînd cineva de departe a adus vorba despre închisorile secrete ale CIA inventate pe teritoriul ţării noastre pentru a se tortura prizonieri străini, departe de privirile indiscrete. Există un trăncănitor nocturn foarte prizat care rîde seară de seară, fără pic de omenie, de statura unui politician, de greutatea altuia, de mărimea sînilor unei dive efemere sau de diformităţile unui lider de opinie. Şi nu de milă putem vorbi cînd ştirile de după-amiază ne aduc în faţa ochilor mămici care îşi abandonează copiii, tătici care îşi siluesc fetiţele (sau băieţii!), oameni care bat şi torturează aparţinători legali mai fragili.

Cu ce am putea înlocui termenul de milă pentru a accede la un limbaj mai adaptat la modernitate şi la politologia ei? Cu toleranţă, solidaritate, asistenţă socială, grijă faţă de celălalt, binefacere? Echivalentele rămîn aproximative şi, mai ales, golite de coloratura afectivă intensă pe care mila o încapsulează. Ceea ce se pierde în fiecare dintre cazurile evocate este compasiunea, sentimentul de părere de rău pentru durerea şi injustiţia suferită de celălalt (desigur, împreună cu ieşirea din pasivitate printr-un gest concret, fie şi simbolic, o bătaie de mînă, un bănuţ sau, de ce nu, reparaţia integrală).

Monopolul milei ca milă îl revendică, în România actuală, Biserica. Prin natura doctrinei acesteia, milostenia ocupă un loc central în preocupările sale cotidiene. Tocmai acest fapt i-a atras interpelări drastice din partea lui Friedrich Nietzsche (în Antihristul), filozoful văzînd în milă semnul indubitabil al unei concepţii ancilare, îngenuncheate, despre viaţă. Un admirat scriitor contemporan al acestuia – căruia cunoscuţii în spuneau Feodor Mihailovici, dar pe care Nietzsche îl numeşte în stil occidental, cu numele de familie – credea însă că mila, alături de suferinţă şi ispăşire, înnobilează fiinţa umană într-un mod care o poate determina să spere în mîntuire.

Se poate imagina o sinteză a celor două poziţionări, împăcînd demnitatea jignită a maestrului german cu creştinismul viu şi ardent al celui rus? Într-o lume demnă, rezemată pe ambele sale picioare, visînd la un soi de egalitate de şanse ori măcar la una compensatorie, din solidaritate, emancipată de relaţiile asimetrice între oameni, compasiunea profundă, reglată social şi reprezentată instituţional, dar mereu autentică la nivelul indivizilor, ar trebui să poată funcţiona chiar şi în numele unor scopuri plasate în orizontul vieţii terestre, fără trimitere la alţi versanţi ai existenţei. Într-un asemenea context, mila ar putea fi treapta de plecare în construirea, exprimarea şi cuantificarea cît mai precisă a iubirii de celălalt; fie şi o iubire impură (căci interesată din perspectiva lucrurilor pe care le pierd eu însumi prin nefericirea ta).

Dar este sau nu este aceasta o utopie? Poţi face din milă o valoare civică activă şi eficientă, un panaceu împotriva multiplelor agresiuni care clatină şi doboară fiinţa umană? Pare imposibil, deci, în logica Sfîntului Augustin – credo, quia absurdum –, ar trebui să se poată.

Ieşirea din schema reactivă de funcţionare a milei şi intrarea într-una pro-activă, a iniţiativelor, se poate concepe? Desigur, ţinînd seama de premisele ce pot fi mereu invocate, încă din punctul zero al oricărei evoluţii nefericite (natura este discriminatorie, şansele se modifică foarte repede în sens negativ, atunci cînd nu sînt de la început astfel, dialectica presupune confruntarea). Şi totuşi: regula de aur a marketingului – descoperită şi aplicată de niponi (win-win sau, altfel spus, „să cîştigăm cu toţii, nu doar unii“) – pare aptă să deschidă ochii asupra eventualităţii unei căi terţe şi în materie de secularizare, liberalizare, valorizare şi proiectare în universal a milei. 

Ovidiu Pecican este scriitor şi istoric. Predă la Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: volumul de povestiri 999 de minciuni (Editura Tribuna, 2012).