În primii ani de după ’90, aşa cum se întîmpla şi în domeniile economice, nu aveam propriu-zis importuri culturale, ci mai degrabă bişniţă. Exemplul indivizilor - care mergeau la turci cu rulmenţi furaţi din fabrică şi se întorceau cu Bonibon - putea fi întîlnit, într-o formă sau alta, în toate domeniile, inclusiv în cele culturale: muzică piratată şi vîndută la tarabă sau traduceri care nu respectau nici un drept de proprietate intelectuală. După cîţiva ani însă, lucrurile au intrat în normalitate şi importurile culturale au început să se facă legal. Totuşi, dacă păstrăm comparaţia cu domeniile economice, ne aflam în faţa unui grav deficit: exporturile culturale erau inexistente. Calibrate mult timp după modelul "Eterna şi fascinanta Românie", ele nu interesau pe nimeni în străinătate şi reprezentau doar bani aruncaţi în vînt de către statul român.Iată însă că, în ultima vreme, lucrurile s-au pornit să se mişte şi la acest capitol: ca urmare a unor iniţiative de stat sau private, produsele culturii vii, de astăzi (filme, spectacole de muzică, dans sau teatru, romane şi lucrări ale artiştilor plastici români) au început să iasă în străinătate şi să fie cerute - chiar dacă deocamdată timid - şi de piaţă. Fireşte, sîntem departe de a echilibra balanţa importurilor şi a exporturilor, dar e un bun început şi sînt semne că situaţia e pe cale să se normalizeze. (C. P.-B.<-b>)