Funcţionează, la noi, cîteva mituri-clişeu care trebuie reevaluate prin confruntarea cu realitatea istorică. S-ar vedea, atunci, cît mai rămîne valabil din substanţa lor. Unul dintre aceste mituri-clişeu e cel al toleranţei la români faţă de, fireşte, străini. Se bate, mai ales în ultimii ani, multă monedă pentru mitul-clişeu al toleranţei româneşti faţă de evrei. E o cosmetizare, ca atîtea altele, care, verificate atent, dezvăluie o realitate destul de întunecată. M-aş grăbi să adaug precizarea că ostilitatea intolerantă manifestă a venit nu din masa celor de jos, a locuitorilor ţărilor româneşti, ci din partea unui segment al clasei politice şi a unor cercuri intelectuale reprezentative. Nume ca Cezar Bolliac, Vasile Conta, M. Eminescu, N. Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Brătescu-Voineşti sînt edificatoare. Şi au mai fost mulţi alţii, oameni politici şi gazetari, cu anume rezonanţă în epocă, peste care istoria a trecut, acoperindu-i de uitare. Dar, la vremea lor, au stat în prim-planul intoleranţei antievreieşti, creînd atmosfera antisemită şi determinînd adoptarea unor legiuiri potrivnice evreilor stabiliţi în România. Recent apărutul Jurnal al lui Mihail Sebastian, best-seller-ul ultimelor săptămîni, dezvăluie realitatea înfricoşătoare a discriminării antisemite din 1938-1944, tulburînd mult conştiinţele oneste româneşti care iau, astăzi, cunoştinţă cu aceste amare adevăruri pe care nu le cunoşteau. (Citez mărturisirile unor distinşi confraţi ca Eugen Negrici, Petru Creţia şi Gabriela Adameşteanu, care s-au rostit, deschis, în acest sens, în emisiuni televizate, sau a dlui Vasile Popovici într-o cronică din revista timişoreană Orizont.) Şi nu le cunoşteau – chiar cititorii maturi, ajunşi azi la o vîrstă respectabilă – pentru că deceniile dictaturii au tabuizat acest fenomen, interzicînd cercetarea şi aprecierea lui dreaptă. Cel puţin două generaţii au fost minţite şi la acest capitol, întreţinîndu-se fals mitul-clişeu al toleranţei faţă de evrei, neîngăduindu-se, astfel, asumarea – necesară – a unei răspunderi şi, prin consecinţă, disocierea critică faţă de o realitate cel puţin foarte neplăcută.

Dar fenomenul intoleranţei faţă de evrei are istorie, care s-ar cuveni reamintită măcar în momentele ei nodale. Stabiliţi încă din vremea ocupaţiei romane şi mai tîrziu în ţările române, evreii vin, aici, în număr mare, între 1830-1850 şi, parţial, mai tîrziu. Au venit mai ales din Galiţia şi Rusia, găsindu-şi ocupaţie aici. Treptat, au devenit o populaţie minoritară importantă. Şi ea a iscat acuta intoleranţă, afirmîndu-se că se constituie în clasa mijlocie, cu deosebire în Moldova, ceea ce ar primejdui – se spunea – organismul economic, social şi politic românesc. Mai nimeni, dintre exponenţii intoleranţei, nu voia să aprecieze favorabil funcţia lor, totuşi, pozitivă în dezvoltarea economiei româneşti, accentul punîndu-se pe rolul lor – se spunea – parazitar. Recensămîntul populaţiei din 1899 indică existenţa a 269.015 de evrei la o populaţie totală de 5.912.520 de locuitori, iar cel din 1912 constată existenţa a 216.702 de evrei la o populaţie de 7.234.000. Erau, acum, în 1912, mai puţini (3%) decît în 1899 pentru că, între timp, la sfîrşitul secolului trecut şi primul deceniu al secolului XX, se înregistrase o masivă emigrare a evreilor spre Statele Unite ale Americii unde – în anii douăzeci – Iorga, vizitindu-i, constatase, plăcut impresionat – că îşi iubeau cu nostalgice ţara de origine. Această populaţie evreiască nu a avut parte de drepturi politice pînă în 1919-1921. Cînd s-a pregătit Constituţia din 1866, iniţial, un articol, păstrîndu-se pe liniamentele legatului paşoptist, voia să le asigure evreilor posibilitatea naturalizării civile şi politice. Pe dată, cercuri antisemite moldovene şi muntene au pornit o violentă campanie potrivnică evreilor. Atunci iniţiatorii Constituţiei din 1866 au dat înapoi, celebrul articol 7 stipula că „numai străinii de rit creştin pot dobîndi naturalizarea“. După cucerirea Independenţei în 1877, Conferinţa de pace de la Berlin a redactat Tratatul de pace astfel încît articolul 44 stipula că recunoştea independenţa României numai dacă se revizuia articolul 7 din Constituţie, încît să se acorde, în bloc, cetăţenia tuturor evreilor din România. Reacţia potrivnică a fost, în ţară, foarte acută (cu deosebire activi au fost, în presă, M. Eminescu şi, în Parlament, Vasile Conta). Sigur că aceste clauze ale Tratatului de pace de la Berlin însemnau o ingerinţă în treburile interne ale ţării. Dar de ar fi fost acceptate – cum doriseră regele Carol I, I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, C.A. Rosetti, P.P. Carp, T. Maiorescu –, România devenea sincronă, la capitolul drepturilor omului, cu ţările din Europa de apus şi de centru (evreii deveniseră cetăţeni legali în 1864 în Austro-Ungaria şi, în 1870, în Prusia, iar în Franţa după 1789, şi în secolul al XIX-lea în mai toate ţările apusene). Pînă la urmă, s-a apelat la o stratagemă şireată: s-a revizuit articolul 7 din Constituţie, recunoscîndu-se şi evreilor dreptul de a deveni cetăţeni români. Dar nu global, ci cu cereri individuale, adresate Parlamentului, care trebuia să le ia în discuţie numai după zece ani de la depunere şi aprobate, separat, de cele două Camere legiuitoare. Era, de fapt, o stratagemă menită a amîna sine die încetăţenirea evreilor, România fiind, alături de Rusia, ţara unde drepturile omului erau suspendate. Pentru că, prin revizuirea, din 1878, a articolului 7 din Constituţie au căpătat cetăţenia, pînă în 1912, nici... 4000 de evrei.

Constituţia din 1923, în virtutea prevederilor Tratatului de pace de la Versailles, acordă cetăţenia tuturor evreilor din România, cu precizarea că cei veniţi odată cu provinciile reintrate în trupul ţării aveau cetăţenia dobîndită acolo. Recensămîntul general al României din 1930 atesta existenţa a 756.930 de evrei, reprezentînd 4,2% din structura populaţiei ţării. Era o minoritate naţională apreciabilă, care ar fi trebuit protejată şi apărată. Oficial era. Dar cercuri politice bine fortificate întreţineau o atmosferă de intoleranţă antisemită, în prim-plan remarcîndu-se gruparea politică a lui A.C. Cuza (LANC, devenită, în 1935, Partidul Naţional Creştin prin fuziune cu partidul lui Octavian Goga) şi legionarii conduşi de Corneliu Zelea Codreanu. Iar guvernele, mai ales cele liberale, au tolerat aceste mişcări antisemite, încurajîndu-le în fapt. În decembrie 1937, regele Carol al II-lea aduce la cîrma ţării Guvernul Goga-Cuza. Acesta, violent antisemit prin program, proclama, cu acordul regelui, la 21 ianuarie 1938, decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei române. 

Decretul era îndreptat, direct, împotriva evreilor, motivîndu-se că ar fi imigrat în România, după război, din Rusia. S-au avansat şi cifre, tendenţios augmentate. Antisemitismul, legiferat, devine, deci, politică de stat. Ca rezultat al acestei legiuiri din ianuarie 1938, o treime din populaţia evreiască a României (36,30%), adică 225.220 de persoane şi-au pierdut cetăţenia română, devenind apatrizi în propria ţară. Nu era de ajuns. Politica de stat antisemită creşte în intensitate. În 8 august 1940, sub Guvernul Ion Gigurtu, e proclamată legea privind statutul juridic al evreilor. Prin această lege, influenţată de legiuirea rasistă hitleristă de la Nürnberg din 1935, se dispunea discriminarea juridică între românii de sînge şi ceilalţi. În lege se precizează că „apărarea sîngelui constituie baza morală a recunoaşterii drepturilor politice supreme“, stabileşte că evreii „în sens larg /sînt/ cei de religie mozaică“, că „situaţia de evreu, aşa cum o stabileşte decretul cu putere de lege nu poate fi schimbată prin trecerea la creştinism a celor de religie mozaică după proclamarea decretului“. Căsătoriile dintre evrei şi creştini erau interzise. Căpătau statut de categorie a doua şi aveau parte de numeroase interdicţii. Evreii erau împărţiţi în trei categorii şi se definea, discriminatoriu, calitatea de evreu. Apoi, în septembrie-noiembrie 1940, evreii au fost excluşi din toate uniunile şi asociaţiile, interzicîndu-li-se dreptul de a practica gazetăria, literatura, avocatura, ingineria, profesoratul în şcolile de stat. După instalarea, la 14 septembrie 1940, a statului naţional-legionar, legiuirile antisemite au continuat. S-a înfiinţat Oficiul pentru Românizare, care urmărea deposedarea evreilor de bunurile imobiliare şi eliminarea lor, treptată, din viaţa economică. După înfrîngerea rebeliunii legionare, Ion Antonescu a continuat această politică de stat antievreiască, cu tot cortegiul lor, aşa cum le aflăm şi în Jurnalul lui Sebastian. Au fost organizate şi pogromuri, cum a fost cel de la Iaşi, din iunie 1941, cînd au fost ucişi aproape 12.000 de evrei. În sfîrşit, tot în 1941, Antonescu ordona evacuarea, mai întîi din mediul rural, apoi şi din cel urban, fiind expediaţi forţat în Transnistria toţi evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord, asociindu-li-se cei din judeţele Suceava şi Dorohoi. De pe urma acestei prigoane pogromiste, au murit – apreciază analiştii – între 110.000-140.000 de evrei, numai pentru vina că aparţineau etniei evreieşti. 

Protejarea de „soluţia finală“ a populaţiei evreieşti din Vechiul Regat şi Transilvania de sud (307.376 persoane), din raţiuni politico-oportuniste, după ce înfrîngerea de la Stalingrad dovedea clar pierderea Războiului, nu absolvă regimul antonescian de uciderea evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Culpă la care se adaugă starea de spirit îngrozită a evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de sud, mereu trăind sub ameninţarea evacuării sau a lichidării lor, oricînd posibilă. Şi să spun, încă o dată, această disperare, care nu a fost niciodată ultima, e descrisă tulburător şi implicit acuzator de Sebastian în jurnalul său. Iar, din păcate, destui intelectuali români de marcă au fost susţinători ai acestei intoleranţe antisemite legiferate, puţini – dar au fost! – disociindu-se de ea. 

Să recunoaştem că privind realitatea aşa cum a fost ea de-a lungul aproape a unui secol, numai atitudini de toleranţă nu putem afla aici. Intoleranţa, şi încă agresivă, a fost, în fapt, starea de spirit caracteristică în tot acest timp, cu puseuri mai şocante într-o perioadă sau alta. Adevărul acesta este şi mitul-clişeu al toleranţei care trebuie abandonat. Azi, vorba acad. Nicolae Cajal, a dispărut antisemitismul. Dar nu şi antisemiţii, care, în unele cercuri, se manifestă violent, chiar dacă nu public. Şi nu numai – cum s-ar crede – în anumite ştiute gazete. E o stare de spirit latentă, reticentă faţă de evrei, activ discriminatorie. Iar unde stăruie discriminarea, de astă dată etnică, nu se poate vorbi de toleranţă. Ci invers. Şi asta cînd, azi, nu mai trăiesc în România decît aproape 14.000 de evrei, mai toţi de vîrsta a treia, fiind previzibilă lesne dispariţia totală, în timp relativ scurt, a evreilor din România. Asta pare a nu avea importanţă. Intoleranţa antisemită – s-a văzut, de pildă în Polonia – funcţionează şi acolo unde nu există aproape deloc evrei. E o intoleranţă antisemită manifestîndu-se rutinier, orb şi fără motivaţie specifică. Dar cînd oare, vreodată, s-a folosit intoleranţa antisemită de motivaţii rezistente sub raportul drepturilor omului?   Zigu Ornea – istoric literar, scriitor şi publicist  – a publicat acest text în anul 1997, în numărul 216 al revistei Dilema, cu ocazia unui dosar tematic intitulat „Feţele intoleranţei“.