Intelectualul trebuie să fie critic - dialog cu Lucian BOIA
- dialog cu Lucian BOIA -
Lucian Boia: Cred că rolul intelectualului este acela de a supraveghea politicul şi de a fi critic. Funcţia critică a intelectualului mi se pare esenţială în orice societate, chiar cu riscul de a lovi uneori nedrept. Asta e funcţia firească a intelectualului, funcţia critică: nu atît să acţioneze el în politică, dar să-şi spună punctul de vedere. Şi nu doar despre politică, ci despre absolut orice.
Radu Cosaşu: Bine, bine dar nu şi o funcţie autocritică? Problema asta autocritică a intelectualului român este cea mai importantă în cartea dvs., pe care am recomandat-o în Dilema veche, uşor patetic, spunînd că vai de cei care vor rămîne indiferenţi la ea şi vai de cei care o vor citi liniştiţi. Eu n-am citit-o deloc liniştit, cu atît mai mult cu cît cunosc foarte bine problema din anii ’50 încoace, şi am trăit-o la nivelul fanatismelor. Aţi vorbit despre convingerile ferme, convingerile dîrze ale unor intelectuali. Or, eu cred că problema cea mai gravă este aceea că nu cunosc vreo autocritică a cuiva – nici de dreapta, nici de stînga...
Lucian Boia: L-aţi auzit pe domnul Pleşu că intelectualul are mereu dreptate...
Radu Cosaşu: Are întotdeauna dreptate, dar, atunci cînd constată că n-are, ar trebui s-o spună. În timp, foarte mulţi şi-au dat seama că acele idealuri sau fantasme nu s-au adeverit. Şi atunci am completat: intelectualul nu trebuie să fie şi autocritic? Noi nu avem obsesia unei mauvaise conscience, nu există aproape la nimeni une mauvaise conscience. Şi cel mai interesant în spectacolul oferit de cartea dvs. este că toţi sînt foarte dotaţi, sînt inteligenţi; dvs. nu impuneţi o discuţie despre opera lor, despre creaţia lor, ci numai despre opţiunile politice, care sînt ori fanatice, ori oportuniste. Oportunismul se „achită” repede în România. Chiar dacă e oportunist, carierist, arivist, chiar dacă-l cheamă George Călinescu sau Camil Petrescu. Dar ce facem cu fanatismele adînci şi care sînt chiar declarate, manifeste?... Vă pot da exemple şi de la dreapta, şi de la stînga. Există un articol al lui Noica din perioada legionară (despre care şi vorbiţi în carte), în care, vă spun drept, dacă schimbi cuvîntul legiune cu partid, e la fel de valabil, căci e vorba despre toată nebunia de a trezi mica burghezie românească, care nu înţelege jertfa Legiunii... Ei au fost criminali, spune Noica, dar ne-au mîntuit prin crimele pe care le-au făcut. Dl Andrei Pleşu şi dl Andrei Cornea (invitat la „Divanul Dilemei vechi”) au spus că ei au fost stupefiaţi cînd au citit articolele lui Noica, Noica nevorbindu-le despre asta niciodată. Deci drama nu numai că nu se discută, dar nici măcar nu se consumă, pentru că există tăcerea care o acoperă. Asta e pentru mine problema, de aceea mi-am permis să vă întreb despre autocritică. În alte ţări, avem cazuri faimoase ale unor intelectuali care şi-au făcut autocritica: Edgar Morin, de pildă, care în 1958 s-a desprins de partid...
Andrei Pleşu: Dar şi Bronislaw Geremek, care a făcut une volte-face totală; sau Adam Michnik însuşi; sau François Fejtö, sau François Furet... Ca să nu mai vorbim de Koestler... Dintre românii faimoşi, cel despre care ştiu că a retractat – oricît pare de ciudat, pentru că era cel mai isteric – e Cioran. Cioran e singurul care s-a referit la acest episod şi care şi-a luat distanţă la bătrîneţe. Nu e cazul lui Eliade, nu e cazul public al lui Noica; în particular ne-a spus însă „nu vă mai băgaţi în politică, pentru că eu m-am băgat şi am fost un tîmpit”.
Radu Cosaşu: ...şi ce spuneţi de nebunia aia din cartea lui Sorin Lavric? În ’46, Noica se duce cu articolele lui legionare la Tribunalul Poporului. Şi, cum ar veni, se autodenunţă. Ce-o fi fost în capul lui?
Andrei Pleşu: Ce-o fi fost în capul lui cînd el a fost capabil ca, atunci cînd Legiunea era lichidată, să-i propună şefului legionarilor de atunci: „întrucît Legiunea e lichidată, cel mai onorabil la nivelul nostru este să dispărem; propun să fim trimişi toţi pe frontul de est”. Şi pe el nu l-au primit în armată pentru că n-avea un rinichi. Şi a suferit îngrozitor. Sînt lucruri de neînţeles...
Radu Cosaşu: Am citit cartea mai mult decît cu pasiune... Am cunoscut prin anii ’50 un anticar celebru în Bucureşti, care venea pe la Viaţa Românească şi vindea cărţi (nu mai zic că a fost arestat). A venit cu Revista Fundaţiilor Regale din iunie ’40, cea omagială pentru regele Carol al II-lea, în care erau prezenţi foarte mulţi, de la Arghezi pînă la Barbu... Iar noi, care atunci eram în prima epocă a cultului personalităţii, am avut cumva sentimentul că citesc ceva care te-ar putea legitima în ochii tăi nenorociţi fiindcă, uite, Arghezi îi ridică odă lui Carol al II-lea cu rimă crai la plai; pentru ca – în 1962 – tot Arghezi să termine volumul Cu bastonul prin Bucureşti – titlu care îl încînta pe profesorul Tudor Vianu – cu articolul numit Partidul: care era un reportaj din Griviţa Roşie şi arăta cum a înflorit acest cartier. Prin ’62, încă nu ştiam cum să facem să ocolim măcar cuvîntul.
Lucian Boia: Adevărul e că Arghezi a cedat mult mai greu decît alţii...
Radu Cosaşu: Mult mai greu, dar şi mult mai bine... Ţin minte că Blandiana, tînără poetă, spunea că pentru noi modelul nu mai e Arghezi, ci Blaga, a spus-o la Timişoara. Vreau să închei cu o frază a d-lui Boia din carte – comentînd un articol al lui Rebreanu, după ce Antonescu a luat puterea, şi în care Rebreanu e fericit că a venit la putere Antonescu. Citatul acesta din Rebreanu merită să-l auziţi: „În sfîrşit, a dat Dumnezeu şi, cel puţin în parte, s-a şters ruşinea şi umilinţa ce-am îndurat în groaznicul an 1940. Generalul Antonescu pare să fie omul nostru providenţial”. Domnul Boia comentează pentru o dată: „Este uluitor şi descurajant cît de prost pot gîndi oamenii!”. Un lucru rar, pentru că în general nu comentaţi. Una dintre performanţele cărţii dumneavoastră e tonul. Reuşiţi să aveţi un ton, nu ştiu cum faceţi, în care nu se simte nici un parti pris. E o voluptate rece, un descriptivism care nu poate fi în nici o clipă suspectat de partizanat. Chiar cînd spuneţi lucruri tari, aveţi aerul că trebuie spuse, astea sînt faptele. Nici nu le incriminaţi, nici nu le isterizaţi. Un ton extraordinar, care lipseşte din istoriografia noastră.
Îmi pare bine că domnul Boia nu este unul dintre istoricii cărora li se transmite răspunderea de a da un verdict, căci pe capul istoricilor mereu cade problema asta. Dînsul nu dă nici un verdict, dar în legătură cu citatul din Rebreanu îşi perminte această exclamaţie: „Este uluitor şi descurajant cît de prost pot gîndi oamenii!”. Acum revin în final şi spun: dar pe această prostie nu se poate clădi nimic autocritic? Eu rămîn la ideea ca în România s-au creat Gorila şi Rinocerii. Românii au dat aceste animale emblematice ale secolului al XX-lea. Gorila lui Rebreanu e scrisă în perioada în care el era mai romanţios ca altadată, dar viziunea este extraordinară în Gorila – gorila fiind politica (nu cum au spus tovarăşii, atîta timp, că e o carte legionară). E o carte viciată de o romanţiozitate a bătrîneţii, dar viziunea e deschisă, în timp ce Ion şi Răscoala sînt monumente închise. Gorila este politica, cea care-l face pe om să împuşte în timpul Scrisorii pierdute (spectacolul la Naţional). Cît despre Rinocerii, există mărturii că aşa ar fi strigat Ionescu în 1940, cînd a văzut, ieşind de la Capşa, o manifestaţie legionară, pornind de la Naţional în jos, spre Cercul Militar. Eugen Ionesco a început să strige: „Rinocerii! Rinocerii!”. Aşa încît eu zic că oraşul nostru a dat ceva din punctul acesta de vedere, mai puţin însă autocritica. Drama intelectualului e tăcută, chiar în cele mai bune cazuri – precum la Noica sau atîţia alţii. Şi, desigur, la stînga… Nu vreau să dau nume, dar cunosc un scriitor comunist de mare talent, care putea lucra cu Joyce şi Proust pe masă, iar singura lui obiecţie referitoare la Stalin era că nu l-a împuşcat pe Soljeniţîn la timp. E ferocitatea fanatismelor despre care, slavă Domnului, nu se mai ştie! Sper să nu se mai ştie… Deşi, să ştiţi, se împlinesc anul ăsta 100 de ani nu numai de la moartea lui Caragiale, dar şi 100 de ani de cînd Iorga a spus ceva ce, cred eu, e de neclintit: „Cele două pulsaţii ale neamului românesc Sînt naţionalismul şi ortodoxismul”.
Lucian Boia: A fost vorba la un moment dat despre angajarea mai modestă a intelectualilor astăzi în arena publică. Cred că e un fenomen mai general şi mă gîndesc că, dacă în anii ’30 aveam prea multă credinţă, exagerat de multă credinţă, pînă la fanatism, acum cred că riscam să intrăm într-o epocă fără credinţă. Eu nu mai văd mari proiecte în epoca astade astăzi Oamenii au crezut atîta vreme în soluţiile de ordin religios. După aceea, s-au instalat în prim-plan religiile secularizate ale epocii moderne. S-a crezut în progres, a apărut o adevarată religie a progresului. S-a crezut în democraţie, s-a crezut în naţiune - ideologia naţională. Oamenii au luptat pe baricade, în tranşee, pentru nişte idealuri. Chiar şi în Primul Razboi Mondial, oamenii, cînd pornesc la război, pornesc cu o anume veselie, cu un entuziasm. Fiecare crede că se află de partea adevărului, că istoria este cu ei. Or, astăzi nu mai avem aşa ceva. Eu tot stau să mă gîndesc în ce mai crede omenirea sau – hai să nu zic toată omenirea – lumea noastră europeană. În ce mai crede astăzi? Şi nu mai văd nici o mare credinţă. S-a tocit şi ideologia naţională, s-a tocit şi democraţia (se pare ca şi-a cam atins limitele), s-a tocit şi credinţa în progres. În ce mai crede omul astăzi, în afară de bani, în afară de propria viaţă şi în afară de carieră?
Marius Chivu: În natură…
Lucian Boia: Cultul ăsta al sănătăţii perfecte te duce tot la o credinţă de ordin individualist, pînă la urmă: prelungirea vieţii, prelungirea tinereţii. Gîndiţi-vă: speranţa de viaţă, pînă spre 1900, în spaţiul occidental, acolo unde era cea mai ridicată, abia se apropia de 50 de ani. Iar astăzi speranţa de viaţă a ajuns aproape la 80 de ani. Cu aceşti 30 de ani, speranţa de viaţă a crescut, din preistorie şi pînă la 1900, cu mai puţin decît a crescut de la 1900 pînă astăzi. Anul 1900 e mai aproape de preistorie – doar sub aspectul acesta, bineînţeles. Vreo 20 de ani s-au cîştigat prin eradicarea mortalităţii infantile, dar vreo 10-15 ani s-au cîştigat cu adevărat – şi ca durată a vieţii, şi ca prelungire a tinereţii. A existat cîndva – şi e tot mai puţin prezentă în conştiinţe – credinţa în viaţa de apoi. Oamenii nu mai au acum decît obiective mărunte: să-şi mai prelungească viaţa cu încă cinci ani. Dar vreo mare credinţă care să-i unească pe toţi oamenii într-un mare proiect comun nu mai văd. Noi nu mai credem în nimic, în societatea de azi, cu adevărat. Nu mai există o credinţă care să te pătrundă cu adevărat.
Andrei Pleşu: E adevărat. În schimb, au apărut cîteva impulsuri, cîteva spontaneităţi coagulante. A apărut acum o carte foarte bună a lui Peter Sloterdijk despre mînie, care începe cu primul vers din Iliada. Se spune acolo că primul cuvînt din istoria Europei e „mînie”: „Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul…”. Dar în greceşte „mînie” e primul cuvînt. Şi mînia e una dintre componentele gîndirii europene. S-a scris şi o carte pe tema violenţei ca o componentă permanentă a istoriei lumii. Există această idee, că e bine dacă eşti enervat tot timpul, dacă protestezi. Nu fac aluzie la imediat, pentru că dacă şi Brianna Caradja este o protestatară, nu mai are importanţă cine ce vrea. Dar există o ispită a manifestarii vehemente, care mă face să am o rezervă faţă de ceea ce spuneaţi, şi anume că intelectualul trebuie să fie critic. Trebuie să fie critic, dar nici aşa, de-a’nboulea... Pentru că a apărut şi ideea asta: dacă un intelectual susţine în mod pozitiv ceva, se spune: „Domnule, intelectualul să fie critic!”. Dar ce, e nebun? De unde chestia asta că, orice ar fi, trebuie să fie critic, chiar dacă nu are motive? Nu e în regulă dacă, brusc, e de acord cu ceva. E o acuză curentă. Cînd „intelectualii lui Băsescu” încalcă acest „principiu” – că „intelectualul trebuie să fie critic” – nu se spune despre ei că sînt cretini sau că au opţiuni greşite (ceea ce e foarte posibil), ci se spune că „încalcă statutul intelectualului”, care „trebuie să fie critic”. Iar la ediţia a doua a cărţii dvs. aş adăuga un codicil – a propos de istorie, de Dinu Giurescu. Eu sînt uimit de evoluţia lui din ultima vreme. Îl văd acum foarte radical şi invocat ca o personalitate cu o coloană vertebrală, care spune lucruri tari, critice. Eu nu pot, cînd îl văd, să nu-mi amintesc cum, în 1982, cînd am fost dat afară din partid şi din facultate – printr-o şedinţă „de înfierare”, cum se făcea atunci – m-a luat la closet şi mi-a spus: „Va trebui să te înfierez, ăsta e ordinul, n-am ce să fac, dar să nu crezi că e adevărat. Ai să vezi că la sfîrşit o să spun că sper să ţi se dea o muncă corespunzătoare. Îţi dai seama ce şopîrlă am băgat aici, că ei vor să-ţi dea o muncă necalificată”. Ei, băiatul ăsta care mă înghesuia la closet ca să-mi explice cu drag ce-o să-mi facă el mie, acum e atît de băţos, de exemplar...
