"Instituţionalizarea lasă urme adînci" - interviu cu Ioana HODOIU

Publicat în Dilema Veche nr. 407 din 1-7 decembrie 2011
"Instituţionalizarea lasă urme adînci"   interviu cu Ioana HODOIU jpeg

Ce înseamnă HHC România?

Pe scurt, este un ONG care militează pentru drepturile copilului, o organizaţie care dezvoltă servicii de protecţie a copilului şi închide instituţiile de tip clasic prin transferul copiilor în medii familiale. 

Varianta mai lungă vizează schimbarea sistemului de protecţie a copilului din România. Bineînţeles, nimeni nu a găsit sistemul perfect de protecţie a copiilor abandonaţi, însă, în mod evident, sistemul instituţional din România a dat erori îngrozitoare, erori care se văd la generaţii întregi de copii crescuţi în acest sistem. Instituţionalizarea în sine lasă urme foarte adînci în psihicul şi formarea unui om, un copil nu se poate dezvolta normal dacă nu creşte într-o familie, căci nu are puncte de reper, nu are un sistem de valori în care să se dezvolte. 

Care este cea mai mare hibă a sistemului instituţionalizării copiilor abandonaţi? 

Pe lîngă abuzurile din aceste instituţii, sînt lucrurile elementare de care un copil crescut acolo nu are parte. Detaliile la care nici nu te gîndeşti. De exemplu, un copil instituţionalizat nu intră niciodată într-o bucătărie. Bucătăriile sînt izolate, ascunse, iar copilul abandonat în maternitate, crescut într-o instituţie pînă la 18 ani, sau 26, în cazul în care face facultatea, nu ştie cum arată o bucătărie. Sub protecţia statului, toată viaţa lui, pînă la ieşirea din instituţie, a primit şi va primi, la ora mesei, o gamelă cu mîncare care îi este pusă în faţă. Inutil să amintesc că nu ştie să-şi gătească un ou, nu are format gestul de a deschide un frigider, micile imbolduri de a avea o responsabilizare. Şi tocmai de aceea, cînd ies, sînt foarte greu de responsabilizat. Avem un program de reinserţie socială, prin care îi ajutăm să-şi găsească în primul rînd un loc de muncă, dar e foarte greu cînd te gîndeşti că ei nu au văzut toată copilăria lor nişte părinţi care se trezesc dimineaţa şi pleacă la serviciu ca să poată pune ceva pe masă sau să plătească facturile. Nu au nici un model al mecanismelor sociale care se învaţă acasă, nu la şcoală. 

Închideţi sau reformulaţi instituţiile?

Din lipsa unor criterii limpezi de procedură, dar şi din confuzia asupra definiţiei de dezinstituţionalizare, s-au închis instituţii în toate felurile. Fie printr-un transfer real al copiilor în medii familiale sau în alte servicii familiale, fie s-au renovat instituţii, care au devenit instituţii de tip modulat, reorganizate, transformate practic într-un soi de bloc de garsoniere. Au o baie pe apartament, o bucătărie pe etaj etc. Dar în acest caz lucrurile au fost făcute superficial, în viaţa copiilor neschimbîndu-se ceva fundamental. Trăiesc tot într-un mediu instituţionalizat, tot într-o continuă lipsă de modele. Lipsa unui model familial perpetuează sistemul de asistenţă socială nepersonalizată, o gaură neagră în care statul ajunge să pompeze bani, inutil. Copiii aflaţi pînă la majorat sub protecţia statului devin, într-o proporţie covîrşitoare, nişte asistaţi sociali toată viaţa. Prin urmare, închidem instituţiile, prin crearea unor servicii noi, de tip familial. Modularea e doar o soluţie de faţadă, care nu are în centru copilul şi nevoile sale reale.

Ce înseamnă de fapt închiderea unei instituţii?

Un proces care durează doi, chiar trei ani. În primul rînd, se reface istoria vieţii fiecărui copil din instituţia respectivă. Din păcate, şi birocraţia vechiului sistem are lacune, nefiind un sistem orientat spre încercarea de a readuce copilul în propria sa familie, care ar fi cazul ideal şi foarte probabil, căci am descoperi că motivele dispar în timp. Doar că, odată intraţi în vechiul sistem, copiii rămîneau acolo. Era greu să-i recuperezi, să-i readuci în familii. Refăcînd istoria fiecărui copil, încercăm să ajungem la familia naturală. În cel mai fericit caz, ajung să fie reintegraţi în propria lor familie. Bineînţeles, lucrul acesta nu se face de pe o zi pe alta, este un proces în care sînt implicaţi asistenţi sociali, psihologi, monitori în perioada reintegrării, dar şi după. 

Noi de fapt asta am făcut: am construit o reţea de oameni care lucrează deja în sistemul de protecţie a copilului, care vor să schimbe ceva, dar care, încremeniţi într-un sistem greoi, sînt practic imobilizaţi. Dacă reuşeşti să faci acest lanţ uman, reuşeşti şi să schimbi sistemul. De aceea HHC crede că lucrurile pot fi schimbate doar cu ajutorul statului şi al oamenilor care lucrează deja în instituţii.

În 12 ani, HHC a reuşit să închidă toate instituţiile de tip vechi din Maramureş, judeţul devenind astfel unul reformat din punctul de vedere al serviciilor pentru protecţia copiilor. Sistemul a fost înlocuit cu unul de tip familial, care a fost implementat şi funcţionează ca o dovadă a faptului că pe acelaşi buget poţi construi ceva mai bun. Iar copiii din acest nou sistem au şanse adevărate să se integreze în comunitate, nu să rămînă nişte „asistaţi“ toată viaţa.

Închiderea instituţiilor nu va lăsa pe drumuri oamenii angajaţi în acele instituţii?

Uneori da, alteori nu. Închiderea de instituţii se face după un plan matematic care arată ca un business plan. Totul este prevăzut în tot acest proces, cu obiective pe termen scurt, mediu şi lung. Fiecare om, de la copil la angajat, are un traseu şi o soluţie, deci nimic nu se face ca şi cum am dinamita un întreg sistem. Nu dăm oamenii afară, nu punem un lacăt pe uşă, peste noapte, şi-i lăsăm să se descurce singuri. Dar închiderea instituţiilor se face pentru copii, nu pentru membri de personal. Nu poţi condamna generaţii şi generaţii de copii la supravieţuirea în instituţii doar pentru că noi, adulţii, avem nevoie de nişte locuri de muncă. Noi ne putem găsi un alt loc de muncă, dar copiilor nu le putem da în reluare o copilărie niciodată.

Totul pare pus la punct, totul pare că merge de la sine. Care ar fi totuşi problemele?

Rata abandonului matern. În România, conform statisticilor, un copil este abandonat în maternitate la fiecare şase ore. Şi, deşi se înregistrează o descreştere a acestei rate, ea este încă uriaşă. Lucrăm cu departamentele de asistenţi sociali din direcţiile de protecţie a copilului, întărim sistemele lor de monitorizare, descîlcim modul în care putem condiţiona pozitiv ajutorul oferit, iar oamenii sînt foarte entuziasmaţi şi dornici să înveţe. Descoperim, alături de cei din sistem, că soluţiile trebuie să fie creative şi personalizate, căci oamenii asistaţi au nevoie în primul rînd de un ghid pentru ei înşişi. Fiecare situaţie e diferită, oamenii au probleme diferite. 

Legat de ce spuneaţi mai devreme, ce înseamnă să „condiţionezi“ ajutorul oferit?

Niciodată nu poţi să-i dai unui om o pîine, fără să-i ceri să facă ceva în schimb. Dacă nu-l condiţionezi, nu faci decît să întreţii o stare de dependenţă. Avem un program pe fonduri structurale, în care ne-am angajat să susţinem două sute de familii monoparentale să-şi găsească o sursă de venit. Identificăm contextul social şi economic al zonei unde trăiesc, depistînd zona de orientare profesională. Care este marea noastră piedică în acest program? Cînd mergem la părintele respectiv, îl ajutăm să-şi găsească un loc de muncă, dar ne lovim de faptul că va fi un proaspăt angajat, care va avea salariul minim pe economie. Or, ajutorul de şomaj, primit de la stat, este aproape la fel de mare. Iar omul te întreabă: De ce să meargă 8 ore pe zi la un serviciu unde cîştigă la fel de mult ca în cazul şomajului, în care ar sta acasă? Despre asta este vorba în asistarea socială nepersonalizată, iar pentru asta trebuie puse condiţii. Noi nu facem asistenţă socială pe timp nelimitat sau cu orice preţ. Stabilim în acord cu omul respectiv cîteva puncte, cîteva condiţii. Timp de atîtea luni plătim întreţinerea, dar pentru asta părintele trebuie să-şi găsească un loc de muncă – pentru care îi oferim asistenţă. Alteori nu dăm bani, dar asigurăm alimente şi lucrurile necesare supravieţuirii familiei respective. Şi tocmai pentru un ajutor real trebuie analizată fiecare situaţie în parte, într-un mod creativ şi personalizat pentru fiecare caz. 

Un copil asistat costă statul român 2000-2500 de lei pe lună. Dacă îi duci pînă la 18 ani, gîndiţi-vă cît de mulţi bani sînt irosiţi, fără a fi o investiţie reală. Reală ar fi o intervenţie în primul rînd în prevenirea abandonului maternal, apoi în asistenţa personalizată. 

Ce se întîmplă dacă părintele nu-şi doreşte copilul înapoi?

Intră ori în asistenţă maternală, ori în case de tip familial. Asistenţii maternali sînt oameni plătiţi de stat pentru a avea temporar grijă de copii. Bineînţeles, aici se nasc o sumedenie de poveşti, mulţi dintre ei se ataşează mult de copii, încep uneori procedura de adopţie (de unde derivă şi multe alte probleme, dat fiind că adopţiile în România sînt un subiect în sine). Pe scurt însă, asistenţa maternală este o alternativă fericită la instituţie, pentru că respectivul copil va creşte într-un mediu apropiat de familie.

Pe de altă parte, există casele de tip familial. În ele trăiesc maximum 10-12 copii. Casele se află întotdeauna pe o stradă oarecare, perfect integrate în comunitate, copiii au prieteni pe strada lor şi merg împreună la şcoală, casele au curte şi copiii sînt implicaţi în activităţile gospodăreşti, exact ca într-o familie. Problema este că, legal, sînt categorisite ca instituţie publică, motiv pentru care trebuie să îndeplinească nişte condiţii de multe ori absurde (pentru că nu ai nevoie, de exemplu, de chiuvetă pentru carne şi separat una pentru legume). Intrînd în această categorie, au nevoie de multe autorizaţii şi avize, iar costul unei asemenea case creşte semnificativ, doar pentru a fi la standardele necesare.

Lăsînd însă la o parte problemele, sînt modele de succes. Şi nu doar copiii sînt cei ce cîştigă, ci şi angajaţii, mulţi proveniţi din instituţiile închise. Veniţi dintr-un sistem închis, schimbînd mediul, aceşti oameni se transformă, reuşesc să-şi facă meseria pe care au ales-o iniţial. Sînt exemple concrete de entuziasm şi profesionalism. 

Ioana Hodoiu este manager de comunicare al Fundaţiei Hope and Homes for Children, România.

a consemnat Stela GIURGEANU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.