Înjurătura: mod de folosire

Publicat în Dilema Veche nr. 548 din 14-20 august 2014
Înjurătura: mod de folosire jpeg

Nimic mai serios decît înjurăturile. Ele pot deveni amuzante şi respectabile subiecte de cercetare. Cîteva exemple: antropologul britanic Ashley Montagu scrie, în 1967, The Anatomy of Swearing, iar Nancy Houston publică, în 1980, Dire et interdire. Éléments de jurologie, lucrare care porneşte de la teza ei de doctorat, coordonată de Roland Barthes.

În Holy shit. A Brief History of Swearing (2013), Melissa Mohr, istoric literar american, afirmă: „Dacă limbajul este o cutie cu scule, atunci înjurătura este ciocanul.“ Majoritatea cercetătorilor caută originea înjurăturilor în sfera magico-religioasă. În culturile orale, arhaice, exista credinţa în puterea cuvîntului, se credea că rostirea are forţa de a acţiona asupra lumii reale. Cine deţine formulele controlează realitatea. În consecinţă, ar fi fost instituite o serie de cuvinte-tabu, a căror rostire era interzisă. Înjurătura reprezintă tocmai încălcarea acestor tabuuri şi deturnarea puterilor conţinute de vorbe. Cuvîntul devenit armă este o formă de sublimare a agresivităţii, un substitut al luptei corp la corp. Omul se foloseşte de înjurătură ca şi cum aceasta ar fi înzestrată cu forţa fizică de a lovi şi de a răni.

În limba latină, substantivul jus, juris însemna justiţie, dreptate. Verbul injurio desemna contrariul: a nedreptăţi, a ultragia, a prejudicia, a atinge onoarea cuiva. Din latină, termenul s-a transmis în română, franceză (injure), italiană (ingiuria), spaniolă (injuria) şi engleză (injury). În limba engleză, to injure păstrează şi sensul de a răni, de a face rău, în sens fizic. Aşadar, înjurătura este o agresiune verbală, cel mai adesea spontană, care recurge la obscenităţi, la cuvinte considerate tabu. Deşi înjurăturile au un caracter formalizat, conţinînd formule fixe, există şi înjurături de o remarcabilă creativitate şi imaginaţie. Lexicul înjurăturilor recurge preponderent la domeniul religios/supranatural, la corpul uman, cu referire la josul corporal, la sexualitate, excreţie. Frecvent este invocată încălcarea tabuului incestului.

Cercetarea modului de manifestare şi tematica înjurăturilor trebuie să ţină seama de contextul cultural şi istoric al acestora, de tabuurile existente în societăţile respective. De exemplu, în Roma antică exista o altă concepţie asupra sexualităţii şi a obscenităţii. Verbul futuo nu era parte constitutivă a înjurăturilor, nu era considerat ofensator. Reprezentările organului sexual masculin nu făceau obiectul pudorii: falusuri din piatră sau din metal erau atîrnate la intrarea în case, pentru a alunga spiritele rele. În schimb, organul genital feminin (cunnus) era un subiect tabu. Una din cele mai înjositoare înjurături adresate unui bărbat era cunnum lingit (expresia apare la Marţial, în mai multe epigrame de negăsit în traducerile româneşti de pînă acum...). Pentru un bărbat, sexul oral era văzut ca o practică abjectă care implică decredibilizarea virilităţii, la fel şi pasivitatea anală. În acest sens, este celebru primul vers din poemul 16 al lui Catullus, adresat detractorilor lui: „Peidcabo ego vos et irrumbao“.

Creştinismul, la fel ca şi iudaismul, a condamnat şi a diabolizat înjurăturile, îndeosebi pe cele care invocau numele Domnului, precum şi numele lui Iisus, al Maicii Domnului, al sfinţilor etc). Proferarea acestora e un păcat, o blasfemie, o încălcare a celei de-a treia porunci: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.“ În Evul Mediu, autorităţile ecleziastice şi laice îi sancţionau, pe cei ce înjură, cu tăierea limbii sau chiar cu moartea. Înjurătura nu are semnificaţie şi greutate decît atunci cînd transgresează ceea ce este interzis. Ca de obicei, exista o mare distanţă între normele prescrise şi realitatea trăită. Istoricul literar rus Mihail Bahtin, în cartea sa despre Rabelais (1965), susţine că Evul Mediu a fost dominat de o cultură populară a rîsului şi a „josului corporal“. Gargantua este înjurat de parizieni în multe feluri (reproduc din traducerea lui Al. Hodoş, 1967): „Paştele şi grijania voastră! – Crucea şi parastasul! – Maică Cristoase!“ Rabelais continuă: „Mulţimea a început să înjure de toţi sfinţii, ceea ce nu trebuie să vă mire, deoarece poporul Parisului, alcătuit din oameni de tot felul, se pricepe să jure şi să înjure, ştie după lege limba să-şi dezlege, iar Joanninus de Barango zice că parrhesian (parizian – n.n.), pe limba greacă, înseamnă gură-slobodă.“

Potrivit sociologului german Norbert Elias, în celebra sa carte, Procesul civilizării (1939), omul medieval nu dădea importanţă pudorii, nu respecta intimitatea şi sfera privată, funcţiile corpului erau exercitate în public (defecarea), chiar şi actul sexual putînd avea loc în prezenţa servitorilor (consideraţi nonpersoane). În consecinţă, înjurăturile care utilizau ca materie primă „josul corporal“ nu impresionau prea tare. Începînd cu secolele XVI-XVIII, se desfăşoară un „proces de civilizare“, în urma căruia indivizii au interiorizat noi norme de comportament, care presupun atît controlul emoţiilor şi a agresivităţii, cît şi reprimarea manifestărilor corporale. Sexualitatea devine subiect tabu. Tot ce aparţine „josului corporal“ se mută în culise, în sfera privată. Oamenii educaţi trebuie să se poarte cu decenţă, a înjura rămîne o dovadă de proastă-creştere, o trăsătură a pegrei.

Întotdeauna înjurăturile reflectă valorile centrale ale unei culturi. Ne putem pune întrebarea: este înjurătura o trăsătură universală, prezentă în toate culturile? Se pare că da, însă diferă contextele de manifestare, creativitatea şi mărimea repertoriului. De exemplu, limba japoneză este foarte săracă în înjurături, limitate la cîteva expresii scatologice. În limbile romanice şi cele slave, dar şi în greacă, turcă, arabă, cele mai frecvente înjurături sînt cele în care destinatarului i se sugerează să comită incest cu propria mamă sau să se reîntoarcă în stadiul prenatal. Ruşii au cel mai mare număr de înjurături „de mamă“, încît verbul materît (de la mat – mamă) desemnează chiar actul de a înjura. Acest tip de înjurătură este absentă în spaţiul germanic, unde referinţele injurioase vizează zona anală şi excrementele. Antropologul Bronislaw Malinowski consemna că, pentru băştinaşii din insulele Trobriand, înjurătura „culcă-te cu mama ta“ era considerată anodină, în timp ce „culcă-te cu soţia ta“ era considerată cea mai gravă dintre toate, deşi se referă la raporturi legitime. Explicaţia se regăseşte în faptul că în cultura locală era interzisă orice aluzie la intimitatea sexuală între soţ şi soţie.

Creativitatea în materie de înjurături e un prilej de orgoliu naţional: ruşii afirmă că înjurăturile lor sînt atît de diverse deoarece limba rusă ar avea resurse lingvistice mai bogate decît celelalte limbi. Ungurii, la rîndul lor, se laudă cu înjurăturile lor. Şi Alexandru Paleologu se arată impresionat de înjurăturile ungureşti, „lungi şi sofisticate“, „preţioase“, „manieriste“, „fastidioase“.

Despre reputaţia negativă a românilor în materie de înjurături s-a scris destul de mult, argumentele aduse fiind mustrările din predicile lui Antim Ivireanul: „că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comîndare, de lumînare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim noi înşine legea?“ sau spusele străinilor, precum cele ale italianului del Chiaro, care, pe la 1718, susţinea că părinţii îşi deprind copiii, încă de mici, să înjure şi se amuză cînd aceştia le pronunţă, fără să îi pedepsească. În cercetările sale de teren în mijlocul aborigenilor australieni, antropologul Donald Thompson făcea observaţii similare: un copil de doi ani sugea de la sînul mamei sale, însă, la un moment dat, se desprinde şi îşi înjură mama cu cuvinte care desemnau demoni şi excremente. Nici mama şi nici anturajul familial nu au intervenit pentru a-l pedepsi. De bună seamă că înjurăturile trebuie deprinse odată cu regulile de bună purtare. De altfel, se vorbeşte de rolul terapeutic al înjurăturilor. Iată, în acest sens, un experiment făcut de psihologul britanic Richard Stephens, care, în 2009, a demonstrat rolul cathartic şi hipoalgezic al înjurăturii. Subiecţii au fost puşi să-şi ţină mîinile în apă fierbinte. Cei care au rostit neîncetat înjurături au reuşit să reziste cu 40 de secunde mai mult decît cei care au pronunţat cuvinte banale. Se pare ca înjurăturile răcoresc literalmente şi în toate sensurile…

Cercetări recente din domeniul neuroştiinţelor au identificat în creierul nostru un sediu al înjurăturilor: în partea cea mai veche, în sistemul limbic, cel responsabil cu automatismele emoţionale şi cu agresivitatea. Această parte este separată de cortexul cerebral, independentă de zona care controlează actele voluntare şi care asigură latenţa de a gîndi înainte de a spune ceva. Iată o bună scuză pentru înjurăturile scăpate printre dinţi.

Furia nu este singurul motiv pentru a înjura. În anumite regiuni din China, există obligaţia rituală de a înjura: mireasa trebuie să îşi înjure soţul şi rudele lui, timp de trei zile după căsătorie. Evident că mireasa înjură atunci şi numai atunci...

Apoi există competiţia de înjurături: războinicii asirieni şi babilonieni îşi înjurau inamicii înainte de luptă, la fel şi grecii din Iliada. Mai apoi, cavalerii medievali făceau acelaşi lucru, chiar şi înainte de turnire. Există şi alte forme ale acestor competiţii, care nu sînt urmate de confruntări armate. Etnologul francez Geneviève Calame-Griaule (1949) relatează despre obiceiul triburilor africane Dogon şi Bozo de a face schimburi de înjurături. Între cele două triburi nu există nici relaţii de ostilitate, dar nici de prietenie, aceste insulte reciproce avînd un rol cathartic (tribul Dogon explică schimbul de insulte ca un mijloc de purificare a ficatului.) Despre asemenea întreceri în a spune cuvinte înjurioase aminteşte şi Johan Huizinga, în Homo ludens (1938). Acestea deţineau un loc important în lumea arabă preislamică, erau o adevărată instituţie (mofakhara). Întrecerile se ţineau la zile fixe, în timpul iarmaroacelor, şi participau triburi, clanuri sau indivizi. Şi la populaţiile germanice există consemnări ale cronicarilor privitoare la lupta cu ajutorul înjurăturilor. Dostoievski în Amintiri din casa morţilor constată că violenţa fizică era evitată cu grijă în închisoare, adversarii se confruntau în înjurături, spre hazul celorlalţi: „De unde să-mi închipui pe atunci că ar fi în stare cineva să înjure şi să se certe numai de plăcere, de delectare! Dialecticianul bun de gură şi meşter la înjurături se bucura de o mare stimă. Aproape că-l aplaudau ca pe un actor.“

În cazul experienţelor extreme, înjurătura poate deveni expresia ultimă a satisfacţiei, o explozie de bucurie. Marius Chivu, în Trei săptămîni în Himalaya (2012), ajuns, împreună cu un prieten, la cea mai înaltă trecătoare din lume (5428 m): „Am reuşit băăăi! Am reuşit, în p... mea!“ 

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.