Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, nevoia de ingineri este evident în creştere. Dar ce sînt aceştia? Inginerul e o persoană talentată şi preocupată din naştere de a face şi desface mecanisme. Un inginer bun e un fel de mic geniu practic, care poate repara orice. Clasa inginerilor este foarte diversă, mergînd de la inginer de sunet pînă la inginer constructor, de la inginer chimist pînă la inginer auto, de la inginer agronom pînă la inginer electronist. Ingineri sînt peste tot, pentru că avem nevoie de ei peste tot, în condiţiile în care astăzi sîntem înconjuraţi de dispozitive din ce în ce mai complexe. Pe de altă parte, în definitiv, oricine este – sau, cel puţin, ar putea deveni – un pic inginer. Cînd reparăm ceva, cînd proiectăm ceva, cînd urmărim un proces, cu toţii sîntem un pic ingineri. Tot aşa, din cînd în cînd, se întîmplă să fim un pic avocaţi, un pic doctori, un pic profesori. Pentru mai mult decît un pic e nevoie de şcoală, de o pregătire aprofundată, rezultată în urma frecventării şi absolvirii cursurilor unei facultăţi de profil. Dar ce se învaţă acolo?  

Un prieten inginer mi-a povestit că ceea ce îi învaţă la facultate este tocmai să repare mecanisme. Asta e filozofia inginerului de la noi: „Fac o facultate ca să pot să repar cum trebuie lucrurile.“ E mult, e puţin? E mult, căci a repara ceva nu e lucru uşor. Ca să repari un mecanism sau ceva asemănător, trebuie să înţelegi în primul rînd cum funcţionează, or, acest lucru presupune nişte abilităţi şi cunoştinţe aparte. Altfel, doar cîrpeşti ceva, nu îl repari aşa cum trebuie. Poate aici e diferenţa între un simplu mecanic şi un inginer mecanic. Primul doar repară, mai mult în virtutea experienţei pe care o are cu mecanismul respectiv, pe cînd inginerul înţelege cum funcţionează şi intervine acolo unde şi cum trebuie. Pe de altă parte, e puţin, căci, în definitiv, la această cunoaştere poate ajunge şi mecanicul. Ce face diferenţa este potenţiala creativitate a inginerului, în sensul că acesta poate să şi proiecteze un motor, nu doar să-l repare.  

Inginerul creator, care nu doar repară mecanisme, ci le şi poate concepe şi proiecta, este o specie aparte de inginer. După părerea mea, această specie este pe cale de dispariţie la noi, creativitatea inginerului fiind un lucru rar; majoritatea inginerilor sînt pregătiţi să facă lucrurile să meargă şi nu să le proiecteze. Ţine de natura inginerului această concretitudine a ceea ce are de făcut, inefabilul creaţiei nefiind la el acasă aici. Pe de altă parte, pentru a face proiectare e nevoie de investiţii masive în cercetare şi tehnologizare, un punct slab în România de acum, din păcate.  Atîta timp cît nu o să investim în cercetare, putem, cel mult, să reparăm ce fac alţii, fără să putem să facem noi înşine acele lucruri. Mintea umană e poate ingineria supremă a naturii şi e păcat să nu-i exploatăm potenţialitatea şi creativitatea.

Poate specia cea mai interesantă este sau, cel puţin era pe vremea comunismului, cea de subinginer.  Subinginerul e un fel de struţocămilă, un compositum hilar între cineva care se vrea şi se crede inginer, dar fără să fie cu adevărat şi un reparator ceva mai răsărit. Cineva cu înţelegere parţială a unui fenomen, un fel de tehnician care se vede inginer, sau un inginer cu apucături de muncitor. Cred că ceea ce-i lipseşte unui subinginer este exact posibilitatea creativităţii. Dacă în cazul inginerului, creativitatea nu îi este stimulată de şcoală, societate sau mediul de muncă, el totuşi îşi poate face corect treaba, înţelegînd fenomenul şi reparînd lucrurile, iar la nevoie, poate crea ceva nou. Subinginerul este limitat de la bun început strict la a repara un ceva gata făcut de altcineva. Creativitatea şi ingeniozitatea (uneori, chiar o anumită ingenuitate) sînt definitorii pentru ceea ce ar trebui să fie un bun inginer, subinginerul este încremenit în a repara.  

Pericolul este să pui subingineri acolo unde ar trebui să fie ingineri. Aceştia nu vor putea niciodată să creeze ceva nou, să îmbunătăţească substanţial un domeniu. Ei pot cel mult să repare corect ceea ce au deja în faţa ochilor. E o limitare intrinsecă dată de natura lor. Nu poţi să le ceri mai mult de atît. Nu poţi să ceri unui om lipsit de o gîndire proiectivă şi creativă să facă lucruri noi, atîta timp cît menirea lui este (doar) să desfacă ce există deja. Subinginerul nu are perspectivă, nu vede decît concretul prezentului, nu poate modela mental viitorul. El trăieşte aici şi acum, nu poate trăi în spaţiul posibilităţii pure. Punerea unui subinginer în locul unui inginer nu e doar o problemă teoretică, ci se dovedeşte cît se poate de nocivă. Să luăm, spre exemplu, cazul mediului academic. După părerea mea, învăţămîntul tehnic este dominat, din păcate, de ingineri cu gîndire de subingineri. Mai mult, comisiile şi comitetele din întregul spectru al învăţămîntului superior şi cercetării sînt masiv populate de astfel de specimene, care nu pot să vadă mai departe de ceea ce există deja. Aceştia doar măsoară şi desfac lucrurile, introducînd criterii pur cantitative acolo unde e nevoie de calitate şi creativitate.  

Nu poţi să faci revoluţie cu un (sub)inginer şi, din păcate, am trăit cu toţii acest lucru după evenimentele din decembrie ’89. Am avut parte doar de o spoială democratică şi de un capitalism de cumetrie; privatizările s-au făcut în mod socialist, pe bucăţele şi pentru oamenii de casă ai marilor „ingineri“ ai zilelor de atunci. Ingineriile financiare ale epocii în care trăim sînt născute în minciuna acelor zile. Atunci ne bucuram îmbătaţi de libertate şi tînjeam după noutate, dar ne-am trezit, de fapt, prinşi în continuitate, captivi într-o veşnică tranziţie. Tranziţia e incertă atîta timp cît ţinta e ambiguă. E simplu: dacă vrei ceva clar şi precis, atunci la fel de clar vei ştii cînd îl ai. Dacă vrei ceva nelămurit şi ambiguu, atunci şi atingerea acestui scop devine confuză.  

Vorbeam de „inginerie financiară“. Din păcate, termenul are la noi, în primul rînd, o conotaţie negativă, dată exact de acea gîndire de subinginer din mediile economico-financiare. Aceştia mint şi fură, dau cîte un tun financiar rapid, după care cîrpăcesc ceva pentru a acoperi gaura. E tipul de mentalitate a mecanicului, la care te duci să-ţi repare maşina, adică să-ţi schimbe ceea ce nu merge, dar el îţi schimbă ceea ce funcţionează şi e bun. Desigur, acest lucru se poate întîmpla şi din neştiinţă sau ghinion, atunci cînd este făcut involuntar. Dar, cînd fapta e făcută cu intenţie, doar pentru a-ţi lua banii, acesta devine o infracţiune. Şi mai rău este cînd îţi schimbă o piesă bună cu una proastă. Acest lucru e furt curat şi trebuie pedepsit ca atare, mai ales că îţi poate pune viaţa în pericol. Curat murdar, coane Fănică, toate acestea nu sînt altceva decît diverse „inginerii“, parcă din ce în ce mai prezente în viaţa noastră. Din păcate, cum spuneam, termenul a devenit negativ tocmai prin această cîrpăceală şi hoţie a celor care ar trebui nu doar să ne repare mecanismele, ci şi să le proiecteze. Dar, cînd inginerul e subinginer, la ce te poţi aştepta? Poate doar la lucruri mărunte, fără perspectivă.

Să nu uităm că „inginer“ vine din termenii latini ingeniare (a plănui) şi ingenius (inventivitate). Quae sunt Caesaris Caesari! Să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi anume să nu mai punem subinginerii să facă treaba inginerilor, să stimulăm creativitatea şi inventivitatea prin creşterea investiţiilor din cercetare şi să terminăm cu furtişagurile care stimulează cel mult o inventivitate malignă, prezentă în ingineriile financiare. Toate acestea vor duce în mod firesc către o imagine pozitivă a celui pe care îl numim „inginer“, aşa cum ar şi trebui să fie; inginerul este acela care ne proiectează calculatoarele, ne construieşte casele, inventează noi motoare pentru maşinile noastre şi contribuie astfel la prosperitatea, confortul şi securitatea noastră. Prin urmare, despre ingineri numai de bine, doar să fie ingineri cu adevărat. 

Sorin Costreie este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.