De ce se vorbeşte atît de mult despre criză tocmai în Germania, un stat cu o economie atît de puternică?

Germania e motorul economic al Europei, dar nu poate funcţiona fără restul partenerilor din Uniune. Unii dintre aceşti parteneri sînt într-o criză profundă şi prelungită dincolo de limitele răbdării. Mărfurile nemţeşti sînt foarte prezente nu doar în afara Uniunii, ci şi pe piaţa internă. E vorba, apoi, şi de euro. La un moment dat, cînd criza ţărilor din Sud era la apogeu, s-a evocat un scenariu-catastrofă, şi anume ieşirea din euro a unor state sau chiar renunţarea la moneda comună. Toată lumea ar pierde într-un asemenea caz, dar economia germană ar avea cel mai mult de suferit. Şi atunci, cum să stai cu braţele încrucişate?

În campania electorală din Germania, „chestiunea europeană“ a ocupat un loc important în discursul politicienilor. Agenda europeană aproape că se confundă cu cea de politică internă. Cum vă explicaţi acest fapt?

În politica europeană, experienţa e foarte apreciată. Iar cum Germania e unul dintre statele fondatoare, referinţa europeană a fost interiorizată de elitele politice. Nu e ca în statele recent intrate, pentru care Bruxelles şi Strasbourg sînt capitale străine, cu care ai relaţii externe. În campania din Germania a mai fost ceva care a stimulat dezbaterea, şi anume Alternative für Deutschland – un partid eurosceptic, care a contestat toate opţiunile Berlinului, din ultimii ani, în primul rînd cele referitoare la euro şi la Banca Centrală Europeană. Au fost cît pe-aci să treacă pragul electoral. Va fi interesant ce se va întîmpla la europene, fiindcă în mai toate ţările membre avem mişcări de contestare radicală a soluţiilor adoptate, în ultimii ani, în privinţa crizei economice: Movimento cinque stelle în Italia, Partido X în Spania, UKIP în Marea Britanie, Asociaţia Cetăţenilor Nemulţumiţi din Cehia s-au alăturat populiştilor cu state vechi în politica europeană.

În ce măsură rezultatul alegerilor din Germania şi configuraţia viitorului guvern vor conta pentru Europa?

Stabilitatea politică de la Berlin e importantă pentru toată Uniunea. Alegînd o coaliţie cu SPD, creştin-democraţii confirmă faptul că doresc stabilitate. Orice altă variantă de organizare a guvernării ar fi fost fragilă. Aş mai adăuga ceva. Modelul „marii coaliţii“ e cel folosit şi în Parlamentul European. Compromisul dintre PPE şi socialişti e la baza funcţionării legislativului european. E un compromis onorabil, nu unul care compromite. De ce? Fiindcă asociază cele două mari opţiuni politice proeuropene degajate la nivelul statelor-membre, fiindcă e bazat pe o negociere serioasă şi detaliată a modului în care interesul general poate deveni operaţional. Parlamentul European nu funcţionează, altfel spus, după modelul Westminster al democraţiei, adică pornind de la o putere şi o opoziţie oficială, ci folosind modelul consensual.  

Care e, de fapt, puterea de influenţă a Berlinului în afacerile europene?

Fiind, aşa cum spuneam deja, printre fondatori, Germania e o forţă în politica europeană. Cuplul franco-german funcţionează, chiar dacă uneori mai apar sincope. Dar cum consensul e regula cea mai tare în Uniune, fiecare poziţie a unui stat-membru e tratată cu respect. Spun asta fiindcă în anii din urmă s-au vehiculat, pe de o parte, ideea că Europa e însufleţită de o pasiune imperială şi, pe de alta, că împăratul ar fi german, că am avea un kaiser. Poate spune asta doar cine nu ştie cum lucrează instituţiile europene, indiferent că e vorba despre Parlament sau Consiliu ori, într-un format diferit, despre Comisie. Influenţa germană nu e o formă de dominaţie.  

În Grecia – şi nu numai acolo – se conturează în opinia publică tendinţe germanofobe. Cum vi le explicaţi? Şi cum pot fi depăşite?

Sînt multe surse ale germanofobiei. Un tablou complet ar fi foarte util pentru a ne înţelege pe noi înşine, europenii din diferite colţuri ale Uniunii. În Grecia, şocul crizei a condus rapid la panică şi la identificarea unui „ţap ispăşitor“ în ţara pe care criza a lovit-o cel mai puţin. Dar Uniunea i-a ajutat pe greci cum nu mai făcuse vreodată cu un alt popor. Solidaritatea a calmat majoritatea, dar au rămas, evident, destui nemulţumiţi. Cum, pe de altă parte, unii europeni au considerat că efortul făcut de greci sau de alţi „sudici“ nu e pe măsura ajutorului oferit, s-a găsit un alt „ţap ispăşitor“, şi anume Sudul, descris ca leneş, ineficient, înapoiat. Vechii demoni care ameninţă Europa Unită încă de la crearea ei – radicalismul, aroganţa, intoleranţa – au reapărut. Cum putem ieşi din această criză? Cred că avem nevoie de un amestec de moderaţie, curaj şi solidaritate. Nemţii ne pot, de aceea, mai degrabă ajuta decît încurca pe această cale. 

Cristian Preda este, din 1992, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent (Polirom, 2011). Este membru al Parlamentului European (grup PPE) din 2009. 

interviu realizat de Matei MARTIN