- un dialog cu Radu PARASCHIVESCU, scriitor -

Cei mai mulţi dintre scriitorii români contemporani au ambiţia şi vor să scrie „marea literatură“, în timp ce puţini sînt cei care se orientează spre subgenuri literare. Credeţi că este simptomatic pentru literatura de după ’90, se poate vorbi despre un fenomen?

Bănuiala mea este că unii scriitori scriu, poate fără să-şi dea seama, cu gîndul la premii. Insist, o fac fără să conştientizeze fenomenul. Li se pare că forma asta de validare e preferabilă omologării prin public (reeditări, prelungiri de tiraj, preluări de fragmente pe Internet etc.). Or, premiile răsplătesc de obicei cărţi aşa-zis serioase, cu teme grave, şi nu ceea ce, în judecăţile şi prejudecăţile noastre, trece drept frivol sau secundar – un thriller sau o parodie. Există în România premii pentru carte poliţistă sau carte comică? Eu, unul, nu ştiu să existe. Asta arată că nici instanţele critice nu mizează pe un asemenea tip de literatură. Le plac tot cărţile „înalte“, fiindcă în felul acesta se iluzionează cu sporirea propriului nivel de exigenţă. (Sînt foarte rari criticii dispuşi să facă rabat de la respectabilitate.) Şi mai e ceva. Anumitor scriitori li se pare indecent să considere scrisul o meserie. Preferă să dea impresia unor exaltaţi în căutarea inspiraţiei divine, a unor inşi mistuiţi, chipurile, de un foc lăuntric, a unor vulcani creatori care nu-şi mai pot controla magma. Cred că lucrurile nu sînt atît de dramatice. În funcţie de cine foloseşte formula, „marea literatură“ poate fi de fapt un ifos prelung, un alint şi pînă la urmă o sintagmă snoabă, pe care, din păcate, o cultivă destui.

În acelaşi timp există în aceste cercuri şi un soi de dispreţ faţă de literatura minoră şi de cartea de consum...

Aici intrăm deja în altă fază: amestecarea criteriilor şi imprecizia termenilor. Întîi şi-ntîi, ce înţelegem prin carte de consum? O carte vîndută în tiraje mari? O carte cu priză la public? Atunci Jurnalul de la Păltiniş, apărut pentru prima dată în anii ’80, e o carte de consum. Ţin minte că s-au tras tiraje după tiraje şi că volumul ajunsese să se vîndă pe sub mînă. La fel, Despre îngeri a lui Andrei Pleşu. Dacă a avut 40.000 de exemplare vîndute, înseamnă oare că e o carte de consum? Pe de altă parte, de ce ne repugnă termenul „consum“? El presupune că produsul – iar cartea, ce să vezi, e totuşi un produs – ajunge la mai multă lume. Asta nu-l face obligatoriu un lucru inferior, suspect sau impur. „Harry Potter“ e un exemplu strălucit de carte de consum, care a invadat o planetă. Eticheta comercială a heptalogiei n-a împiedicat floarea actorilor britanici (Gary Oldman, Kenneth Brannagh, Alan Rickman, Robbie Coltrane, Richard Harris, Emma Thompson, Maggie Smith etc.) să joace în seria de filme „Harry Potter“. Şi credeţi cumva că, în lumea literară din Anglia, J.K. Rowling are vreun sentiment de inferioritate faţă de Julian Barnes, Salman Rushdie sau Martin Amis? Mira-m-aş. Spun o banalitate, dar singura distincţie cu temei e cea dintre cartea bună şi cartea proastă. Există cărţi aşa-zis înalte de o plicticoşenie mortală şi cărţi aşa-zis uşurele la care nu te poţi opri din aplauze. Din punctul meu de vedere, adevărata problemă care virusează literatura e inflaţia de impostori. Abia acum e cazul să ne încruntăm, cînd toată lumea crede că ştie să scrie. Şi Fuego, şi Sergiu Nicolaescu, şi aprozaristul din colţ.

În timpul regimului comunist existau scriitori care abordau subgenuri literare (mai ales autori de carte pentru copii, unii dintre ei talentaţi). Era o cerere din partea publicului pentru aşa ceva sau putem vorbi mai degrabă despre nişte „categorii impuse“?

N-am publicat nimic pe vremea aceea, aşa că nu pot decît să presupun. Existau edituri specializate: Sport-Turism, Ceres, Ion Creangă etc. Fiecare avea un portofoliu bine delimitat şi opţiuni limpezi. Într-un format etatizat, editurile nu aveau pierderi (de fapt, aveau, dar erau camuflate şi suportate de stat), aşa că îşi puteau permite să acopere şi segmentele presupus nevandabile. Creşterea viermilor de mătase, coccidiozele şi sporozoozele la animalele mici sau nutreţurile furajere nu erau premise ale best-seller-urilor, şi totuşi apăreau cărţi pe aceste teme. În plus, cum statul se îngrijea de educaţia „tinerelor vlăstare“ – de parcă ar fi putut exista şi vlăstare bătrîne –, literatura pentru copii era obligatorie. Au existat într-adevăr autori de talent autentic în domeniu. Partea neplăcută a fost ideologizarea, care a lovit la un moment dat şi aici. După ce l-au lichidat pe Moş Crăciun, politrucilor nu le-a fost greu să pervertească zona poveştilor şi – prin ea – minţile copiilor. Am citit la un moment dat, prin 1987, nişte măscări naţionalist-lăcrămoase pe care autorul le deghizase în basm şi m-a apucat o silă teribilă.

La începutul anilor ’90 se cumpăra şi se citea aproape orice gen de carte. S-ar fi putut inventa atunci, de pildă, o Sandra Brown a României, cu un succes similar aici?

Pe principiul „E mai uşor să măsluieşti decît să creezi“, am avut grijă, în explozia de după 1990, să producem orice se putea vinde pe loc. Am mai spus-o, Sandra Brown habar n-are că în România i s-au tradus mult mai multe cărţi decît a scris (există doi universitari ieşeni care pot da explicaţii). La fel, mi-a căzut în mînă o carte scrisă, vezi Doamne, de Agatha Christie, în care protagonistul era Sherlock Holmes. Făcătura se numea Picătura de cerneală şi chiar sînt curios dacă depozitele legale din biblioteci mai au vreun exemplar. Prin urmare, n-am creat versiuni româneşti după Brown & Co, preferînd să umplem piaţa cu falsuri. De altfel, spiritul mistificator al românului e redutabil. Totuşi, de la un moment încolo, editurile au renunţat la goana după tunuri şi au ieşit pe piaţă cu intenţii onorabile, silind astfel publicul să-şi reformuleze criteriile şi să-şi rafineze gustul.

Cum comentaţi „fenomenul“ Pavel Coruţ?

Mă tem să-l comentez. Remarc, totuşi, unitatea stilistică a personajului. Pavel Coruţ îşi publică volumele la editura Coruţ Pavel. Cum vă sună asta? Am încercat o singură dată să citesc un paragraf, chiar la standul amintitei edituri, şi m-am oprit la jumătate, pradă unei revelaţii: omul ar fi meritat un loc în colecţia mea de carte comică de la Humanitas, dar la categoria umor fără voie. E greu de încadrat un ins care amestecă ezoterismul cu spionajul şi reţetele lucrative pentru pensionari, hotărîndu-se apoi brusc să desfiinţeze Biblia şi să rîdă de Isus. A făcut-o şi Cavanna, dar, dincolo de apetitul blasfemiator, umorul lui era voluntar.

Credeţi că în momentul de faţă editurile sînt interesate să publice cărţi ce aparţin unor subgenuri literare?

A existat un interes de acest tip încă de la începutul anilor ’90. Nemira publica masiv literatură SF, Olimp – astăzi dispărută dintre noi – ieşea şi ea din cînd în cînd cu SF-uri sau romane horror, Baricada, aşijderea. Tendinţele s-au păstrat, schimbîndu-se doar actanţii. RAO e preocupată de thrillere, fantasy şi chiar SF (plus Codul, să nu uităm Codul), Corint propune şi ea produse de subgen, există un apetit remarcabil pentru Terry Pratchett. Humanitas are o colecţie de thrillere şi una de chick-lit, Polirom a vîndut organizat şi bine primele titluri de chick-lit, Horia Nicola Ursu revitalizează SF-ul la Millennium Press, Tritonic e la rîndul său un competitor de luat în seamă şi lista e lungă.

De ce editurile preferă să publice best-seller-uri „importate“ (cu tot cu promovarea „la pachet“) în loc să-i promoveze pe scriitorii români de literatură „minoră“?

Nu ştiu. Presupun că e mai comod şi mai rentabil. Asta ar fi prima explicaţie. A doua se leagă de prima întrebare: scriitorul nu se consideră suficient de „înalt“ dacă evoluează în subgen, fie el fantasy, carte pentru copii sau thriller. Iar a treia aduce discuţia în zona vandabilităţii. E improbabil ca o carte pentru copii să aibă o detentă comercială fastuoasă (dacă nu e nici Aventurile lui Habarnam, nici Apolodor). În ce priveşte SF-ul, există totuşi un nucleu de scriitori cu palmares: Dan Doboş, Michael Haulică, Horia Nicola Ursu, de care am amintit mai sus, Sebastian A. Corn etc.

Credeţi că entertainment-ul made in Romania a migrat cu totul în zona mass-media?

În bună măsură, dar nu total. Avem Dan Diaconescu şi roiul lui de bondari mistici, avem Bahmuţeanu, Columbeanu, Drăguşanu şi Zăvoranu (acum în reluare la Kanal D), dar avem şi Pavel Coruţ, cu tona lui de maculatură vinovată. Spectacolul devine absolut abia cînd Coruţ se prezintă la Diaconescu şi vorbeşte patru ore. E unul dintre motivele pentru care mă bucur că nu sînt lapon sau nipon.

Care ar fi un profil al cititorului român de carte de consum (dacă există)?

E riscant un asemenea portret. Nu garantează nimeni că X sau Y citeşte doar carte de consum. De fapt, carte uşurică, nu de consum, am stabilit mai devreme că există o diferenţă. Orice categorizare de acest tip împinge în prejudecată. În ce mă priveşte, citesc şi eseu sau jurnal de idei, dar şi thriller. Şi nu mi se pare că, în momentul cînd mă mut de la Zimmer sau Barbellion la cărţile poliţiste ale lui Dan Kavanagh (alias Julian Barnes) sau la romanele lui Tom Sharpe, fac o concesie. În fond, Andrei Pleşu a scris şi Despre îngeri, şi Comèdii la Porţile Orientului. Or, dacă un scriitor e versatil, de ce să-i refuzăm acest drept cititorului?

Un exerciţiu de imaginaţie: dacă Mircea Cărtărescu ar fi nevoit să publice „la comandă“ un roman poliţist, care credeţi că ar fi subiectul? Dar o carte pentru copii scrisă de Gabriel Liiceanu? Sau un SF scris de Nicolae Breban?

Mircea Cărtărescu: Vorbitor. Povestea unei nubile din mahalaua Oborului, bîntuită de vise despre un fluture, a cărui bătaie din aripi declanşează nu doar uragane, ci şi comportamente criminale în mintea unui pensionar căruia nu-i tace gura o clipă şi care îşi ucide victimele citindu-le din Ion Lăncrănjan. Gabriel Liiceanu: Scrisori despre limită către nepotul meu de la Păltiniş, compuse în spatele uşii interzise a garajului unde sălăşluieşte balaurul metalic Siegfried. Nicolae Breban: Delta cuvintelor. Romanul-fluviu al curgerii unui rîu de litere, care se umflă necontrolat şi inundă lumea. Apa ajunge în toate librăriile. Scapă doar cărţile de pe raftul de sus: Drumul la zid, Don Juan şi Voinţa de putere.

Cui se adresează cărţile dvs. de proză scurtă?

Sînt accesibile oricui le cumpără sau le împrumută (prefer totuşi prima variantă). Nu ştiu dacă se adresează cuiva anume – în orice caz, nu-mi confecţionez un cititor prezumtiv, nu-mi calibrez textul în funcţie de vîrsta, nivelul de educaţie sau religia publicului. Cred, în schimb, că oamenii cu ironie, umor şi apetit pentru giumbuşlucuri textuale se vor simţi în largul lor citindu-mi cărţile. Iar dacă vor rîde, cu atît mai bine.

Interviu realizat de Adina POPESCU