„Egalitatea de şanse are la bază asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viaţa economică şi socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vîrstă, dizabilităţi sau orientare sexuală“ (www.adr vest.ro – Agenţia pentru dezvoltare regională Vest, în 2007, Anul European al Egalităţii de Şanse pentru toţi). Comisia Europeană a adoptat două directive (pe baza articolului 13 introdus în Tratatul de la Amsterdam din 1999) care protejează persoanele din Uniunea Europeană împotriva discriminării pe motive de rasă şi origine etnică (Directiva privind egalitatea rasială) şi pe motive de religie sau convingeri, dizabilitate, vîrstă sau orientare sexuală (Directiva privind egalitatea la locul de muncă). Cele două directive definesc un set de principii care oferă oricărei persoane din Uniunea Europeană un nivel minim comun de protecţie legală împotriva discriminării (ec. europa.eu).
 
Cel dintîi exemplu de inegalitate de şanse în România de azi este chiar cea dintre bărbaţi şi femei. (De fapt, conceptul de „egalitate de şanse“ de aici a şi pornit.) Sînt destule situaţii în care aceasta se manifestă, de la modul în care sînt retribuite ocupaţiile preponderent feminine şi terminînd cu participarea la viaţa politică. Dar toate acestea vor fi dezbătute mai pe larg în grupajul de faţă.
 
De aici încolo, exemplele se pot ţine lanţ: este cunoscută, din sondaje de opinie, atitudinea intolerantă faţă de concetăţenii noştri cu altă orientare sexuală; faţă de minorităţi etnice precum romii; lipsa evidentă de şanse egale, în România actuală, a persoanelor cu dizabilităţi fizice, care pur şi simplu nu dispun de suficiente căi de acces adecvate, ca să nu mai vorbim de şanse egale la educaţie sau la un loc de muncă decent. Lucru valabil şi pentru cei cu dizabilităţi psihice.
 
Acestea sînt cele mai flagrante exemple, „de supravieţuire“, dacă vreţi. Există nenumărate altele, de la indiferenţa oamenilor faţă de ei, la imposibilitatea – cel puţin a unora dintre cei incluşi în categoriile de mai sus – de a-şi petrece timpul liber la fel de plăcut ca semenii lor mai norocoşi. În ancheta adresată cîtorva organizaţii nonguvernamentale care încearcă să găsească soluţii pentru problemele acestor categorii, se vede în ce măsură sînt deficitare legislaţia în domeniu, aplicarea ei sau, pur şi simplu, mentalitatea oamenilor…
 
Iarăşi, categoriile menţionate pînă acum reprezintă situaţiile extreme. Dar inegalitatea de şanse se manifestă şi între oameni aparent nu foarte diferiţi: cei din Capitală vs conaţionalii lor din oraşe mai mici sau din mediul rural (un copil dintr-un sat îndepărtat trebuie să facă un efort mult mai mare pentru a ajunge la şcoală sau la spital decît unul de aceeaşi vîrstă din Bucureşti sau Cluj…); un om mai tînăr şi unul mai în vîrstă (o persoană peste 45 de ani îşi găseşte mai greu de lucru, de pildă).
 
Lipsa, uneori, a legilor potrivite şi, de multe ori, a bazei materiale şi a facilităţilor care să asigure, cu adevărat, şanse egale tuturor e încă vizibilă în neajuns de aşezata societate românească. Care, încă, în cele mai multe cazuri, nu îi ajută pe cei mai slabi, ci îi izolează. De aceea, din păcate, se naşte, în final, o întrebare nu prea veselă: au românii, în general, şanse egale cu alţi europeni sau pur şi simplu… sînt cetăţeni ai lumii? (I. P.)