În discuţiile de zi cu zi, majoritatea interlocutorilor refuză nuanţele, diferenţele de perspectivă, îl iau pe mai mult ca sigur în braţe şi îşi transformă interlocutorul într-un sac de box. De cîte ori nu aţi avut un schimb de replici cu cineva mai încăpăţînat din fire: „Eşti sigur că vrei să procedăm aşa?“ „A, cum să nu, sînt foarte sigur!“ „Dar ne mai putem gîndi…“ „A, nu… Facem aşa, aşa e bine.“ Cînd vine vorba de opţiuni personale, emitem judecăţi de genul (gusturile nu se discută, dar nu facem asta mereu?): „Mai mult ca sigur că X e un nemernic“ sau „Vinul alb e prost, eu prefer mereu vinul roşu“. În eseul intitulat „Despre creşterea copiilor“, filosoful Michel de Montaigne afirmă că doar nebunii sînt „nezdruncinaţi şi neclintiţi“ (Montaigne, 175)1. Pentru aceştia, realitatea e ori albă, ori neagră, fără nuanţe intermediare. Ca să nu devenim ceea ce francezii numesc „opiniâtre“, adică „încăpăţînaţi“, „inflexibili“, ar fi bine să tratăm îndoiala drept un exerciţiu critic.

Autorul de cărţi self-help Rolf Dobelli vorbeşte despre un „second self“, un al doilea eu, o mască pe care o folosim atunci cînd ne afişăm în public ca fiind oameni foarte siguri pe noi, oameni feriţi de orice îndoială2. Răbufnirile emotive sînt pentru prieteni şi familie, dar masca pe care o punem în societate ar trebui să fie una profi, să afişăm un eu serios, care îşi duce la îndeplinire scopurile (Dobelli 39). De altfel, majoritatea cărţilor de self-help încearcă să promoveze un eu indestructibil, care manageriază foarte bine emoţiile, care crede în el excesiv de mult. Crezîndu-se de neclintit, acest eu învaţă să mascheze lipsa oricărei slăbiciuni. În cartea intitulată The Art of the Good Life, Dobelli ne îndeamnă să nu cădem în plasa unei autenticităţi prost înţelese, mai ales cea promovată de social media, unde dăm totul în vileag, pozîndu-ne şi filmîndu-ne tot timpul şi pretutindeni, din nevoia de a fi văzuţi de un public cît mai larg (Dobelli 39).

Cel care se îndoieşte este dispus să înveţe, este mai deschis spre perspective noi decît un om cu opinii fixe, imuabile. Acesta din urmă rămîne un dogmatic pentru care presupunerile sînt literă de lege, convingeri ferme. Să vă spun o poveste petrecută pe net. Am intrat vara asta pe un grup Facebook făcut pentru locuitorii sectorului 3 din Bucureşti. M-am gîndit să postez nişte poze cu starea proastă a unor drumuri pe care le-am parcurs într-o plimbare cu bicicleta. După cîteva ore, sînt acuzat de cineva că locuiesc într-o astfel de zonă şi că, după logica personajului respectiv, îmi merit soarta. Aşa merită cineva care stă „în cîmp“, acuma ce, să se aştepte să aibă drumurile „poleite cu aur“? Am explicat că intenţia mea a fost să arăt că ar trebui îmbunătăţite nişte drumuri publice din sector, nu să fac un comentariu despre statutul oamenilor care locuiesc în zonă, despre preţul sau facilităţile zonei rezidenţiale în cauză. În orice caz, stimabilul răuvoitor nu s-a îndoit o clipă că aş fi altcineva decît un sărăntoc care stă în cîmp și care se minte că drumurile Lunca Cetăţii şi Lunca Dochiei vor deveni într-o zi un fel de zonă centrală a Bucureştiului. Nu am fost singur în disputa cu această persoană care vorbea cu atît de multă siguranţă încît părea a fi expert în drumuri şi imobiliare. Au mai intervenit două persoane, iar în final, user-ul agramat cu convingeri ferme a spus că părăseşte de bunăvoie discuţia. Iar noi, ceilalţi, am rămas de veghe în cîmp, contemplînd visul românesc de la firul ierbii…

Cred că a te îndoi înseamnă a şti să asculţi, înseamnă a evita să jigneşti cu „certitudinile“ tale, înseamnă, în ultimă instanţă, a înţelege că există întotdeauna posibilitatea de a te înşela. Astfel, îndoiala este o virtute fiindcă îţi oferă şansa să te corectezi, să te adaptezi unei situaţii noi, să te reevaluezi şi să îţi modifici comportamentul. Nu vorbesc despre situaţiile în care prin îndoială înţelegem „suspiciune“, o stare permanentă de neîncredere care îl transformă pe cel în cauză într-un soi de arici, mereu precaut, mereu reticent şi negativist. În ciuda părerilor că îndoiala ar fi o formă de slăbiciune atribuită doar celor neinformaţi şi indecişi, ea este o virtute atunci cînd este văzută ca un exerciţiu critic sănătos ce permite empatizarea şi facilitează comunicarea cu cei din jurul nostru.

--------------------------------

1 Michel de Montaigne, „Despre creşterea copiilor“, Eseuri, trad. Mariella Seulescu, Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, 1984.

2 Rolf Dobelli. The Art of the Good Life. London, Sceptre Books, 2018.   

Nicolae-Andrei Popa este profesor de engleză și doctorand la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.