Vă încredințez că nu am secrete de încredințat. De aceea, aș crede că mă bănuiți cum că aș fi cam încrezută. Nu, crezul meu chiar e sinceritatea, cu atît mai mult în contextul actualei neîncrederi generalizate. Și nu am de gînd să vorbesc neapărat despre credință, ci mai degrabă despre încrederea pînă la abandonare, pe care am întîlnit-o doar la copiii mici – acasă și la grădiniță – sau la cîinii cu stăpîn.  

Forfăi și eu ca neofitul prin dicționare îngălbenite, ca să-mi limpezesc gîndurile despre familia de cuvinte și de sensuri ale încrederii. Dintru început, îmi e clar că a crede în ceva e foarte de diferit de a crede ceva. E distanța între convingere-siguranță-certitudine și bănuială-îndoială-speranță. Dar a se încrede, cum de capătă atîta forță afirmativă? Nu cumva tot datorită particulei în? În ambele cazuri, prepoziția este cea care conferă sens, pentru că ea îl potențează prin relația cu ceva sau cineva. Dar o iau prin bălării, așa încît mă opresc.

Scriind, realizez că ne aflăm în Duminica Tomii, a Sfîntului Toma necredinciosul. Oare de ce creștinii sărbătoresc astăzi tocmai necredința acestuia? Pentru că, spune minunat un preot, tocmai ea ne certifică nouă adevărul credinței: Mîna lui întinsă spre trupul slăvit al lui Iisus Hristos are degetele noastre tremurînde de întrebări, lovite de patimi, însîngerate de rănile pe care ni le facem singuri sau „ajutați” de alții. Pentru toți, însă, pentru infinitatea de degete care se apropie de rănile trupului Domnului, răspunsul este unul singur: DA, Hristos a înviat! (Pr. Mihai Gojgar, Particole de suflet, Editura Universitară, București, 2020). În acest caz, Apostolul, prin gestul său, ne dăruiește nouă încrederea că Dumnezeu face exact ceea ce a spus că va face. Așadar, ne putem încrede, ne putem bizui pe Cuvîntul Său. Aceasta înseamnă credință, este mai mult decît înțelegerea cu mintea, este o putere a sufletului.

În schimb, sentimentul de încredere despre care vreau eu să scriu cred că cere o oarece simplitate a minții și un suflet naiv. Departe de mine orice pornire condescentă, mai degrabă regretul că acest mod de cunoaștere a lumii este evanescent și pălește odată cu descoperirea pericolului și cu ivirea nevoii de precauție. Încrederea este ceva minunat, dar ea nu se naște firesc odată cu prima respirație, ci are nevoie de semnale pozitive, de un context favorabil în care să se poată manifesta. Iar încrederea într-un om are nevoie de experiențe anterioare prin care să se poată verifica puterea de sprijin și de decizie corectă în orice situație. La prima ezitare, slăbiciune sau greșeală – inevitabile, căci oameni sîntem –, această minunată formă de iubire admirativă se clatină și, în curînd, dispare. De aceea, încrederea pînă la abandonare  rămîne apanajul celor naivi, cu inima mare. Povesteam odată cum reușeam să obțin cîteva momente de liniște în casă, cînd aveam copiii mici, invitîndu-i să ia ad litteram vorba bătrînească taie frunză la cîini. Iar cîinii refuzau frunzele, pentru că nu erau pregătite cum trebuie – mai precis, curățate între nervuri din două în două, în așa fel încît să semene cu o pană de pasăre. Ce competiție se năștea, ce măsurători, ce movile de frunze special pregătite și cîtă nedumerire că nici măcar cîinii înfometați ai străzii nu apreciau aceste gustări îndelung muncite. Deisgur că încrederea în infailibilitatea mea s-a clătinat destul de curînd (nu numai din acest motiv) și a fost înlocuită cu supunerea totală la îndemnurile primite la grădiniță, de la Doamna. Rămînînd la propriile experiențe de viață, nu pot să nu atrag atenția asupra limbajului corpului în cazul cîinilor cu stăpîn. Felul în care un cîine care se știe iubit și îngrijit poate adormi pe jos, în drumul și călcătura celor ai casei și, mai mult, întins pe spate, cu părțile cele mai fragile – pieptul și burta – întoarse în sus, fără apărare, aparent ignorînd prostește hazardul, este de fapt dovada absolută a încrederii în stăpîn; o încredințare totală a animalului care se predă (necondiționat) ocrotitorului său. În deplină coerență, cîinele va căuta pînă la epuizare un obiect aruncat de mult la gunoi, pentru simplul motiv că stăpînul o cere; iar cîinele, spre deosebire de puștii care se maturizează și devin circumspecți, nu se va supăra că a fost păcălit și va rămîne consecvent în încrederea sa.

Și atunci, să trag concluzia că neîncrederea actuală a oamenilor în oameni, fie ei prieteni, colegi, artiști, jurnaliști, administratori, (mai ales) bancheri și politicieni înseamnă pur și simplu că ne-am maturizat? Că ne-am pierdut naivitatea din cauza unei multitudini de informații care contravin valorilor noastre proprii? Că, în contextul toleranței absolute pentru alteritate, avem sentimentul că ne lipsesc reperele? Că, adesea, impostura, resentimentele, mîrlănia fac comportamentul celorlalți de nesuportat? Că un om cu prea multe traume nu mai poate risca să aibă încredere? Nu știu, poate că mă voi gîndi la asta, dar, pînă una-alta, mă întreb unde sînt totuși acele semnale pozitive care să atragă încrederea.

Poate că e nevoie de puțină generozitate din partea noastră, și nu de atîta luciditate. Sau nu ne putem permite să riscăm?

Ioana Popescu este etnolog.