Recunosc că e ciudat să te simți în general confortabil cu nefăcutele celorlalți, să nu generalizezi și să nu judeci în termeni categorizanți (am aflat că, în greacă, verbul kategorizo înseamnă a acuza), ba chiar să te simți familiar cu motivațiile acestor comportamente aberante. Și totuși, așa mi se întîmplă mie de cele mai multe ori, chiar dacă, purtată de sentimentul intimității, reacționez pe moment cu cîte o înjurătură grasă. 

Deunăzi, mă îndreptam spre casă cu masca pe față, conform regulii, chiar dacă mă aflam pe o stradă nu foarte aglomerată. Priveam cu oarece satisfacție trecătorii cuminți, care purtau măștile corect, nu doar că nu le țineau pe cot, dar chiar își acopereau și nasul. De fapt, nu știu de ce mă preocupa problema, atîta timp cît experiențe din trecutul recent îmi dovediseră că sînt incapabilă să amendez nerespectarea regulii atunci cînd o remarc la cei din jur. Oricum, eram mulțumită, încă nu începuse înghesuiala la vaccinare, dar măcar oamenii nu mai gîfîiau unii în nasul celorlalți. Tocmai atunci, am observat că un domn – jur că arăta ca un orășean civilizat, îmbrăcat corect și cu o ținută cît se poate de normală – mă fixa cu privirea. Acum, de ce mă alesese pe mine, nu știu, dar cred că l-a inspirat părul meu alb și, poate, aparenta mea fragilitate. Apoi, privindu-mă intens, încă de la oarecare distanță, a început să scoată niște sunete ciudate, pentru moment neidentificabile. Am spus că nu avea masca nici măcar pe cot? E un detaliu foarte important pentru înțelegerea întîmplării. Așadar, pe măsură ce se apropia, am înțeles că lătra la mine! Nu mi-e mie teamă de dulăi fioroși, cu atît mai puțin de oameni lătrători. Și totuși, recunosc că m-a luat pe nepregătite. Atît de surprinsă am fost, încît nu am avut nici un fel de reacție de genul: de ce mă latri, mă?! Așa aș fi procedat cu un cîine, dar aici simțeam un sens mai adînc. Am trecut unul pe lîngă celălalt, după ce m-a depășit nu a mai lătrat și abia atunci am înțeles: lătra la masca mea, la lipsa mea de libertate, el putea lătra cu gura mare, eu aveam gura și nasul acoperite. Un fel de a spune: eu fac ce vreau, eu nu port botniță ca turma ta ascultătoare. Pariez că nici nu i-a trecut prin gînd să se vaccineze, că nu se lasă el păcălit cu una, cu două. Totul era atît de suprarealist, încît m-a apucat rîsul. Și am rîs cu hohote sub mască, în plină stradă.

Întîmplarea m-a făcut să mă întreb: întoarcerea asta de la limba vorbită la comunicarea animală se poate datora înapoierii? Cred că mai degrabă este un simptom al spaimei de cele imperceptibile. Ce nu se vede nu există. Astăzi, mai mult ca niciodată, a devenit limpede pentru toată lumea că aparențele înșală. Dar ceva nevăzut, despre care ni se spune că e nociv și periculos, trebuie cumva exprimat, explicat, materializat în cuvinte, narat. Căutăm semnele – avertismentele –, adevărurile din spatele aparenței. Doar ceea ce este cunoscut și devenit familiar cu trecerea timpului e considerat nepericulos, iar lumea noastră pare mai aptă să creeze povești pentru a domestici necunoscutul. Memoria mentalităților tradiționale face ca ceea ce nu este vizibil să fie inventat. Și așa se nasc astăzi teoriile conspirației, odată cu  neîncrederea în noile descoperiri științifice, care, cu cît sînt mai noi, cu atît sînt mai puțin verificabile. Așa ar putea explica etnologul impulsul de a ne întoarce înapoi la modalitățile vechi de apărare de nou și de necunoscut.

Noi, românii, sîntem un neam molcom, fidel dorinței de a nu (ne) schimba prea mult sau prea repede. Mai degrabă păstrători: de obiecte ieșite din uz, că doar nu cer de mîncare; de obiceiuri nemaiînțelese, că doar așa am apucat; de tendințe gregare moștenite, care ne învață că mai bine trăim noi înde noi, decît noi cu voi. Ne face asta să fim întîrziații Europei? Poate. Și totuși, are și lentoarea asta farmecul ei. Ne dă ocazia să ne uităm în sus și în jos, la stînga și la dreapta, spre deosebire de alte popoare, care, obsedate de progres, privesc îndîrjit doar înainte. Iubirea noastră de poveste face și victime, dar merită toată atenția. Sîntem simpatici! 

Ioana Popescu este etnolog. 

Foto: wikimedia commons