Aş porni de la un fragment din interviul de anul trecut din Dilema veche, în care Lucian Pintilie spunea: „În aceşti ani de absenţă, în care creaţia mea şi – de ce să nu o spun de-a dreptul – supravieţuirea mea s-au datorat unor ţări atît de generoase ca Franţa şi SUA, i-am întîlnit pe fraţii mei de peregrinări universale, pe Andrei Şerban şi pe Liviu Ciulei.“ Ce înseamnă pentru dumneavoastră această „frăţie“?

În primul rînd, prietenia adevărată dintre noi. Trăind şi lucrînd în Occident, într-o lume atît de competitivă, paradoxal, nu a existat la nici unul dintre noi nici cea mai mică urmă de competiţie; dimpotrivă, ne bucuram toţi trei de succesele celuilalt, ne bucuram şi că sîntem români, lucru rar în diaspora noastră. Apoi, fiecare a încercat în felul său să înţeleagă prin teatru ce se ascunde în om, să pătrundă în subtextul relaţiilor – cu alte cuvinte, să caute, nu ce e evident şi cunoscut, ci o deschidere spre necunoscut, spre mister. Astfel, demersul fiecăruia s-a apropiat de spiritual, intenţionat sau nu, căci Ciulei era un ateu convins, Pintilie – ca şi Ingmar Bergman – s-a războit toată viaţa cu Dumnezeu, iar eu am o cale mai simplă de a mă apropia de El.

Dacă ar fi să descrieţi ce aducea fiecare în această triadă, cum aţi face-o? Ce roluri vi s-ar fi potrivit într-o punere în scenă a unui text clasic?

Ciulei ar fi Regele Lear, cu o capacitate de suferinţă şi nobleţe infinită, Pintilie – o combinaţie între Bufon şi Cordelia (cel care vede realitatea, cînd vesel, răutăcios, îndurerat ori compătimitor, dar cu o puritate morală nepătată), iar eu aş vrea să fiu Edgar, băiatul bun, deşi uneori mă surprind jucînd Edmund.

Ce vă apropie şi ce vă desparte de Pintilie?

Cred că amîndoi am urmat sfatul înţelept ca „în viaţă să nu faci nimic la fel ca alţii“. Cu alte cuvinte, să-ţi găseşti propriul drum sau să te laşi păgubaş. În ultimii ani, el s-a despărţit de soţia lui, teatrul, ca să se concentreze pe amantă – filmul. Eu am rămas fidel primei iubiri. Lumea lui e plină de pitici, de mitici, de idealuri năruite, expunînd minciuna, ipocrizia socială şi individuală; oamenii par deseori ca nişte gîndaci simpatici sau groteşti, victime ale dictaturii sau ale propriei imbecilităţi. Totul la Pintilie e o luptă cu sine şi cu lumea. El ştie că pulsul vieţii în artă e cel mai puternic în momente de mare intensitate, chiar de pericol. Asta se exprimă şi în felul în care lucrează: îşi creează singur situaţii de luptă, de conflict; de aceea, în tinereţe suferea adesea de dureri acute de stomac, în timpul repetiţiilor. Dar din starea de pericol se naşte creativitatea. Dacă trebuie să comparăm, şi eu cred în pericol şi caut intensitatea (dar fără crampe), sînt mai naiv, mai aerian decît el şi nu mă lupt cu demonii societăţii, ci doar cu cei interiori.

Cine e Pintilie văzut de Andrei Şerban?

Un mare artist e în legătură cu un „dublu“ ascuns undeva în subconştient, care e o sursă continuă de inspiraţie. Nu ştiu dacă l-a studiat pe Artaud, dar ca şi el, Pintilie a căutat neliniştit „altceva“ şi, căutînd, a schimbat nu doar felul de a privi al publicului, ci şi pe al său. Teatrul i-a definit propria existenţă, filmul i-a format conştiinţa civică. Evoluţia lui ca artist s-a dezvoltat în paralel cu istoria personală. Toţi ne uităm la Pintilie ca la un mit. El se folosea de teatru ca să vorbească, de fapt, de ceea ce se întîmpla în afara teatrului. Spectacolele lui provocau de fiecare dată un şoc, iar în timpul comunismului erau ca un far ce lumina în noapte, arătînd că în artă e posibil să atingi un nivel mai profund, mai intens, riscînd totul, să ai curajul să spui adevărul, oricît de întunecat ar fi el.

După ce, prin filmele lui, a influenţat adînc o generaţie nouă de regizori, care-i datorează enorm, în ultimii ani s-a retras în lumea lui privată şi a trăit ca un eremit, refuzînd să dea interviuri sau să intervină public.

Rar, cînd l-am întîlnit, cum a fost nu de mult, la New York, părea acelaşi „Pintzi“ caustic, original, plin de vervă, umor şi picanterii, deşi uneori îl simţeam mai tăcut, se vedeau la el urmele unei evoluţii personale dificile, o îngrijorare despre necunoscut, care, cu vîrsta, ar trebui să ne preocupe pe toţi. Înţeleg că e greu, la 80 de ani, să găsească forţa necesară pentru a porni în aventura unui nou film. Dar aş vrea să-l întreb pe prietenul meu cum am putea să-l convingem să revină să lucreze în teatru. Soţia i-a rămas credincioasă, iar noi, familia lui thespiană, avem nevoie de el, căci el, mai mult ca noi toţi, poate revitaliza o artă care, din păcate, îşi cam pierde oxigenul.

În sfîrşit, ţin să fac o confesiune (sper să nu-l supăr); şi deşi majoritatea fanilor lui se vor revolta că spun asta, eu întotdeauna am preferat teatrul său, filmelor sale. Noi, cei din teatru, îl aşteptăm să se întoarcă acasă

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: adevarul.ro