- interviu cu antrenorul Emeric JENEI -

A existat vreo presiune legată de faptul  că eraţi maghiar şi, totuşi, reprezentaţi România la cel mai înalt nivel în fotbal? Să nu uităm că aţi antrenat Steaua, care era echipa Armatei. 

Nu, nu exista nici o presiune. Pot să vă spun că oamenii de succes pot să aibă orice naţionalitate şi nu vor avea din cauza asta nici un fel de presiune. Şi cînd am fost şi antrenorul echipei naţionale a Ungariei, şi acolo m-au întrebat acelaşi lucru. Eu sînt cetăţean român de naţionalitate maghiară şi mă mîndresc cu asta. În sport, în general, nu contează că eşti de o naţionalitate sau alta. Trebuie să ai valoare şi să aperi culorile sub care joci.

A existat o formă de patriotism pentru cei care au fost în echipă în momentul istoric 1986, cînd Steaua a cîştigat Cupa Campionilor Europeni?

Vreau să vă spun un lucru. Orice jucător, oriunde ar juca, îşi apără blazonul, valoarea şi familia lui. El joacă pînă la urmă pentru existenţa lui. Şi interesul lui e de cîştiga şi de a fi sus de tot. 

Imnul cîntat cu mîna la inimă, toată punerea în scenă dinaintea unui meci mai înseamnă ceva? 

Sigur că, atunci cînd auzi imnul, îţi spui că trebuie să aperi o ţară, nişte culori, dar pînă la urmă fiecare jucător care intră pe un teren se lupă pentru el, pentru gloria lui. Ritualul rămîne, şi gesturile acestea sînt importante pentru spectatorii care îşi susţin echipa. Şi ai nevoie de aceşti spectatori fiindcă fără ei spectacolul nu există. Fiecare jucător care joacă în altă ţară nici măcar nu se gîndeşte la club, se gîndeşte la existenţa lui. Există şi un sentiment de coeziune pentru că, indiferent de unde ar fi, din Somalia sau din America, aceşti fotbalişti joacă împreună şi apără rezultatul care le asigură existenţa.

Cum vă amintiţi momentul istoric 1986?  

Cupa a fost o chestie extraordinară. Indiferent de naţionalităţile jucătorilor de la Steaua, publicul a venit la aeroport în număr foarte mare şi ne-a aclamat. Aici nu a mai contat că erai neamţ (ca Duckadam) sau că erai român, toată lumea a ţinut cu Steaua, cu echipa fanion a României, care a cîştigat Cupa Campionilor Europeni. În momentul în care eşti cel mai bun dintre cei buni este o senzaţie fantastică, iar noi eram atunci Steaua şi România, şi am fost extrem de bucuroşi că am putut aduce României un trofeu pe care n-a mai reuşit nimeni să-l aducă de atunci în fotbalul românesc. 

Acum la echipele de club există mulţi jucători străini (la Arsenal sînt 11). Ei joacă însă şi în echipele lor naţionale. Mai contează în această situaţie naţionalitatea unui jucător? 

Anul trecut au cîştigat Cupa Campionilor Internazionale Milano pentru Italia. În minutul 87 (din 90) a intrat un italian, în rest toţi cei de pe teren erau străini. Şi asta nu i-a împiedicat să se bucure pentru această cupă pe care ei au cîştigat-o pentru Italia, chiar dacă ei erau de diferite naţionalităţi. Asta nu înseamnă că jucătorii n-ar fi patrioţi, fiecare este patriot în felul lui. Eu m-am născut în România, şi în sport ţin cu România. Acei jucători care joacă pentru o ţară cu care n-au nimic se bucură pentru succesul echipei lor şi pentru trofeul obţinut, chiar dacă n-au cîştigat pentru ţara lor, ci pentru o altă ţară, de care sînt plătiţi. Spiritul unei echipe îl fac jucătorii profesionişti. Profesionalismul aduce acel patriotism pe terenul de fotbal.

a consemnat Ana Maria SANDU