În urmă cu optsprezece ani (O tempora,…) mă aflam în munții din provincia Lorestan, în estul Iranului la granița cu Irakul (pe atunci, recent intrat în război). Nu mai țin minte dacă regimul lui Saddam Hussein căzuse, dar țin minte conversația cu un tînăr cu care m-am împrietenit acolo. Nu despre război – cel puțin nu despre acest tip de război.

La un moment dat, în timp ce așteptam un autobuz la adăpost de soarele torid, s-a întors interogativ către mine: „Nu te întreb ce-ți place la Iran, toți străinii spun același lucru: mîncarea și femeile. Te întreb ce nu îți place”. Avea 19 ani, eu aveam 29. Era prima dată cînd auzeam o întrebare atît de măiestrit construită. M-am obișnuit cu asta în timpul anului petrecut în Iran, dar atunci retorica învăluitoare și acaparantă, specifică locului, îmi era încă străină. I-am răspuns: „Sînt multe lucruri care-mi plac aici în afara celor de care ai amintit. Dar, așa cum știi, sînt aici pentru că încerc să fac o cercetare și trebuie să mă întîlnesc cu oameni. Sînt obișnuit să am o agendă deja stabilită cu cel puțin o lună înainte. Aici nu reușesc nici măcar să stabilesc o întîlnire clară în aceeași zi, ce să mai vorbim despre una de pe o zi pe alta…”. M-a privit îndelung și cred că am descifrat mai mult decît o umbră de compătimire în ochii săi migdalați de antracit, încadrați de gene lungi și de o pereche de ochelari ce îi dădeau un aer de rock star intelectual mult prea de tînăr. Semăna cu Lenny Kravitz. I-am și spus-o. Mi-a răspuns, după un timp: „Vezi tu, voi, în Vest, vedeți viața în lungime. Noi o vedem în lărgime”. Pe scurt, mi-a explicat ceea ce eu ar fi trebuit să știu și să accept de mult: timpul este o chestiune de percepție, în mare măsură determinată cultural. Dar eram pe atunci doar un antropolog în formare…

Oricine călătorește mult știe că timpul „trece” altfel prin alte părți. Mi-am petrecut o mare parte din timp întrebîndu-mă ce e cu timpul și cum se face că timpul e (perceput) diferit. Cred că este vorba de două lucruri: ce facem cu timpul? Și ce ne spunem despre el, individual și colectiv? Ce facem cu timpul – adică practica cotidiană influențează ce ne spunem despre el, pentru ca, pînă la urmă, modul de a gîndi, inclusiv cel filosofic, succedă modului de a face, de a te comporta (o mores!). Ce și cum am făcut „noi” în „Vest” pentru a percepe viața în lungime? Odată cu transformarea muncii de la cea predominant agricolă la cea industrială și mecanizată, am compartimentat și stratificat nu doar viața individuală, ci și timpul istoric. Timpul agricol este unul ciclic, marcat de succesiunea repetată a anotimpurilor. Cel industrial este unul mono-ton, al repetiției de sine, marcat de succesiunea egală a unităților sale de măsură.

Cu tușe îngroșate de spațiul (și deci timpul) limitat de aici, povestea ar fi următoarea: înainte de revoluția industrială, timpul vieții individului era perceput din perspectivă liniară, în vreme ce viața colectivă urma mai degrabă evenimente prestabilite, cu succesiune ciclică: botez, nuntă, înmormîntare, botez, nuntă… Timpul istoric, așa cum era perceput din punct de vedere filosofic și pre-științific sub aura pre-renascentistă a vremii, însemna timp biblic – începea odată cu creația și se limita la lumea creată pentru oameni și stăpînită de ei. Teoretic și profetic, el se termina cu Apocalipsa. Așadar, timpul în totalitatea lui avea o dimensiune circulară infinită și una liniară finită. Viața putea fi străbătută în aria cercului în orice direcție – adică mai degrabă în lat, iar în lung doar cît te țineau zilele, niciodată predictibile...

Cîteva lucruri s-au întîmplat în urmă cu aproape trei sute ani: începutul mecanizării (mai precis, războiul de țesut mecanic) a spart timpul în unități egale, tangibile și echivalente: nu doar în minute și ore marcate de mersul de metronom al mașinăriei, dar și în zile devenite egale una cu cealaltă. În agricultura tradițională, fiecare unitate de timp (luna, săptămîna, chiar și ziua) este diferită de cealaltă și legată de meteori. În lumea emergentă mecanizată, zilele sînt egale și continue. Războiul mecanic de țesut nu poate fi oprit căci ar fi prea costisitor, ziua și noaptea se unesc și nu mai depind de culoarea cerului și de ploaie sau de ritmul solar. Timpul devine monoton și astfel se naște posibilitatea infinitului. Concomitent, o disciplină nouă, geologia, deschide poarta către un timp istoric posibil infinit sau împinge momentul creației într-un timp adînc (așa cum îl numește Stephen Jay Gould) – și aduce argumente ce pun la îndoială creaționismul. Dacă lumea a existat cu mult înaintea oamenilor, înseamnă că există și posibilitatea ca ea să existe și după (Apocalipsă). Infinitul e nesfîrșit în ambele direcții. Și poate fi, de acum încolo, împărțit în unități de egală însemnătate. Aceasta este, pe scurt, istoria agendei mele. Este, pe scurt, și istoria practicilor care au dus la împărțirea timpului în timp productiv și timp în afara producției – războiul (de țesut, dar nu numai) nu poate fi oprit, iar ziua este împărțită în schimburi de lucru, inițial de douăsprezece și apoi de opt ore. În marșul triumfal al modernității am pierdut din vedere timpul ciclic. Urme ale lui au rămas în evocările bucolice, în practicile religioase și în stilul de viață rural.

Dar între timp, foarte recent, s-a mai întîmplat ceva: automatizarea și digitalizarea. Cei mai mulți dintre noi avem slujbe care (pînă la COVID) ne cereau să fim prezenți opt ore la birou, lăsînd restul de șaisprezece ore ale zilei pentru activități de alt tip – timpi fragmentați ce poartă etichete: timp liber, timp cu familia, timp de recuperare. Aceasta este o practică care n-a ținut pasul cu tehnologizarea, ci doar continuă să slujească unei cerințe devenite normă morală: aceea de a(-și) munci „schimbul”. În momentul de față, digitalizarea transformă timpul din mono-ton în amorf. Ubicuitatea conectării tehnologice și faptul că munca este legată de conectare fac din muncă o activitate omniprezentă și de neseparat de alte momente ale zilei. Segmentele de timp încep să se amestece precum plastilina de diverse culori așezată frumos pe straturi și apoi frămîntată de o mînă de copil. Există mult timp liber în „timpul muncii”, dar și multă muncă în timpul liber – mai ales cînd telefonul ne permite nu doar să răspundem la e-mail, dar și să pregătim prezentări pentru a doua zi. Trăim, de fapt, un nou moment de transformare a percepției timpului (și a spațiului) și operăm în interstiții temporale sau, cum frumos se spune în română, în răstimpuri.

Viața e pe cît de lungă, pe atît de lată. De unde și noile tipuri de trăiri… Generația care a prins telefonul fix cu roată (disc, cerc, știți ce vreau să spun) suferă predominant de depresie, pentru că simte că nu are timp, viața în lungime fiind, de fapt, mult prea scurtă într-o infinitate a timpului, iar orele de birou, scurte și ele, erau foarte clar delimitate, în timp ce munca nu putea fi luată acasă. În schimb, traiul într-un timp amorf ne face să uităm de lungimea vieții, însă nu ne ajută să îi redescoperim lățimea. Mai nou, timpul amorf ne poate presa într-un moment cultural definit ca ideal (mai precis, tinerețea), lăsîndu-ne în același timp percepția inevitabilei efemerități, fără însă a defini secvențele ce ar trebui să urmeze (viitorul). Generația nativ-digitală suferă de anxietatea dată de dispariția viitorului într-un timp amorf perpetuu prezent, perpetuu conectat, dar pentru care nu am dezvoltat încă instrumentele culturale de cunoaștere și integrare în cotidian. Evident, nimeni nu trăiește exclusiv într-un singur tip de timp – ciclic, linear sau amorf –, dar, cu siguranță, una dintre percepții predomină. „Timpul și-a ieșit din țîțîni”, însă Hamlet nu mai este aici pentru a-l îndrepta. În răstimpuri, însă, întîmplarea vieții continuă.

Nota autorului: Mulțumiri Iuliei Hau pentru editare, feedback și sugestii.

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada.