În numele tatălui. Și al fiului

Anca CHIMOIU
Publicat în Dilema Veche nr. 794 din 9-15 mai 2019
În numele tatălui  Și al fiului jpeg

Oare poți învăța copiii să facă ceva altfel decît practicînd tu însuți acel lucru? E valabil în toate, de la spălatul pe dinți la citit și pînă la comportamentul de zi cu zi. Familia rămîne locul în care le înveți pe toate – fie doar și pentru a te dezbăra de acestea mai tîrziu, ca adult. Valorile morale – bunătatea, umanitatea, toleranța, smerenia – nu au nici ele un tratament preferențial. Le deprinzi așa cum deprinzi limba maternă – dar poți învăța, desigur, și limbi străine de-a lungul vieții.

Într-un sens strict religios, smerenia înseamnă supunere în fața lui Dumnezeu, evlavie. „Facă-se voia ta“ spus pînă la capăt. Cît de departe pot merge smerenia și supunerea față de Dumnezeu ne învață nimeni altul decît Iov, dreptcredinciosul biblic. Știm că Dumnezeu, ispitit fiind de Diavol, l-a pus la încercare lăsîndu-l pe rînd fără avere, familie, sănătate. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat“ – a răspuns Iov la acestea toate. Povestea însă nu se oprește aici. După ce pierde tot și e pe cale de a se pierde pe sine în neant (ce mai putea urma, dacă nu propria moarte, după toate încercările?), Iov are curajul de a-și înfrunta Dumnezeul adorat: de ce i s-au luat toate atîta vreme cît a fost dreptcredincios și a făcut mereu doar ceea ce se cuvenea? De ce pedeapsa, dacă pedeapsă este? Sigur că Dumnezeul vechi testamentar a tunat și a fulgerat, că-i doar un om neștiutor bietul Iov – „Unde erai tu cînd am pus temeliile pămîntului? Spune-mi, dacă știi să spui!“ Cine ești tu, Iov, oricît ai fi de drept, de îndrăznești să ceri socoteală Creatorului? Povestea, iată, nu se oprește nici aici: pentru că, după ce a dezlănțuit furtuna furiei, bunul Dumnezeu își întoarce fața către Iov și îi dă înapoi, însutit, înmiit tot ce îi luase.

Iar dacă lecția lui Iov este despre smerenie, înseamnă că smerenia nu-i supunere pînă la capăt și că evlavia nu este, n-ar trebui să fie străină de curaj, de îndrăzneala de a te afirma și de a cere. Lucru care pare azi ignorat sau uitat cu desăvîrșire. Și poate că nu degeaba, dacă ne gîndim la sensul nereligios al smereniei, cuvîntul are în DEX două sensuri aproape opuse: primul e cel de umilință, al doilea de atitudine respectuoasă. După care intră pleiada de sinonime: atitudine umilă, supusă, smerită; comportare modestă, respectuoasă, plină de bună-cuviință. Pare așadar că smerenia este legată dual de respect, dar și de umilință. Și totuși, poți fi respectuos fără să fii supus? Poți oare să fii plin de cuviință fără să fii smerit și umil? Și dacă respectul nu e posibil fără smerenie, cît de departe merge umilința? Răspunsul pare să vină tot din parabola biblică: pînă acolo unde ești pe punctul de a te pierde pe tine. Pentru că acesta este prețul umilinței totale – indiferent în ce cheie citești asta.

Cum se pot traduce toate astea în educația copiilor? Cum poți învăța un copil să fie în același timp umil și îndrăzneț, respectuos și curajos, cuviincios, dar încrezător în forțele proprii? Nu știu altă cale decît setînd raportul corect părinte-copil. Un raport în care părintele are controlul și puterea, dar fără să-l lipsească pe copil de libertatea de a exprima gînduri, dorințe, sentimente și, mai ales, de șansa de a se afirma ca individualitate. Și dacă într-o relație autocratică părinte-copil umilința și buna purtare par a fi imposibil de separat, iată că azi, cînd ne confruntăm cu limitele modelului parental pe care l-am avut mai toți cei născuți înainte de ’89, cînd puterea se propaga unilateral și era imposibil de negociat, încercăm să temperăm spiritul autocratic părintesc printr-un comportament uman. Sau cel puțin eu încerc să fac asta. Pe vreme noastră, părinții erau așezați pe un piedestal și păreau de neatins, ca și Dumnezeul lui Iov în cerurile lui – astăzi, părintele (cel puțin în viziunea mea) ar trebui să redevină om. Iar oamenii mari au, după cum se știe, nu doar libertatea de a decide, face, drege, ci și libertatea de a greși și cea de a-și repara greșelile. E mai puțin respectabil un părinte care-și recunoaște limitele și slăbiciunile în fața copiilor? (A fost mai puțin adorat Dumnezeul lui Iov după ce i-a dat înapoi însutit, înmiit tot ce-i luase?) Nu, dimpotrivă – cel puțin eu nu cred asta. E mai puțin puternic un astfel de părinte? Nu, dacă așază corect limita între ceea ce este și ceea ce nu este negociabil. Poziția de părinte nu este negociabilă, rolul de copil – la fel.

Dar ce înseamnă să nu negociezi rolul de copil? Înseamnă, în primul rînd, să fii atent la nevoile reale ale copilului – dintre care cea mai importantă este aceea de a fi acceptat și iubit așa cum este cu toate ale sale. „Azi n-ai fost cuminte, nu te iubește mama“ – vă sună cunoscut? Înseamnă, din punctul meu de vedere, să îl lași să greșească (fără să se pună în pericol major, desigur), pentru că greșeala e parte din orice proces de învățare. Să îl lași să se manifeste cu toate ale lui – iar aici intră nu doar drăgălășenia, ci și frustrarea sau furia, mai ales acestea. Pentru că oricît de bun pare, din poziția ta de adult, setul de reguli, mereu va fi ceva încă prospectabil pentru copil. Să îl întorci răbdător de cîte ori se aventurează prea departe, punîndu-se în pericol – și iată un mod de a-ți manifesta puterea cît se poate de benefic. Să îl faci să înțeleagă că răul suprem este să pună viața, a lui sau a altcuiva, în pericol – nu să murdărească pantalonii sau să nu termine supa. Și lista poate, desigur, continua.

Nu știu cît am reușit eu, ca părinte, să fac din toate cele de mai sus. Dar știu că am încercat și încerc mereu în fiecare zi – uneori iese mai bine, alteori mai prost. Uneori greșesc și nu ezit să recunosc asta. Cred că buna așezare în viață ține de a te accepta în primul rînd pe tine însuți – cu limitele și calitățile tale. Și poate că asta e o formă de smerenie care poate fi pusă în bagajul unui copil împreună cu puterea de autoafirmare. Putem fi în același timp fragili și puternici, curajoși și temători, smeriți și autoafirmativi – și nici una nu o exclude pe cealaltă.

Apropo de smerenia biblică, mi-amintesc una dintre zicerile de duh ale fiului meu pe la 12-13 ani. Vorbeam, nu mai știu exact contextul, despre cei care fac din pioșenie și religiozitate un obiect de mîndrie și cult personal. „Eu cred că a-ți afișa credința este aproape ca și cum ai umbla cu organele intime la vedere“, a concluzionat pe neașteptate copilul. Și vorba asta este una dintre imensele mele bucurii de mamă – mi se pare o confirmare că eforturile mele de bună așezare nu au fost în zadar și că, iată, buna înțelegere a smereniei poate sta sub același acoperiș cu afirmarea de sine într-un mod sănătos, deschis și neipocrit.

Poate că sînt din gașca visătorilor, nu exclud asta, dar eu nu cred că reușita în viață depinde exclusiv de autopromovare – care poate fi chiar găunoasă și lipsită de sens dacă nu are nimic altceva în spate. Iar spatele – singurul pe care am știut eu să-l ofer copiilor – este setarea unui raport corect dintre eu (cu meritele și faptele personale de vitejie) și restul lumii. În viziunea mea, modestia vine la pachet cu toleranța, iar buna-cuviință nu înseamnă supunere oarbă. Pentru că supunerea fără limite presupune renunțarea la valorile proprii și, în ultimă instanță, la sine. Lucru care poate avea foarte mult sens dacă îl citești într-un registru spiritual, dar care are un imens potențial autodistructiv dacă vorbim de așezarea în lume.

Cît despre aceasta din urmă, sînt foarte conștientă – și încerc să păstrez mereu ochii larg deschiși și la acest capitol – că tot ce sădesc eu acum poate fi acceptat și preluat în diverse grade de către copii, care au libertatea de a mă contrazice și de alege un alt mod de a fi. Care au tot dreptul să devină ca adulți atît fiul cel cuminte, cît și fiul risipitor. Iar asta este, pînă la urmă, lecția de smerenie a părintelui în fața libertății totale a copilului de a se individualiza. De a-și alege propriul drum, oricare ar fi acesta. 

Anca Chimoiu este scriitor, jurnalist, publicitar freelancer și – nu în ultimul rînd – mama Ioanei și a lui Toma.

Foto: Doc Tharp, flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.