In Diaspora Provincia est

Horia MARINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 238 din 4 Sep 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Străinătatea pare să solarizeze o naţiune. Adică să-i mărească la maximum contrastele. Nu găseşti provincialism mai trist decît în diaspora unei naţiuni, alăturat celor mai noi curente, tot ale ei. Parcă dispare media aceea indiferentă, majoritară în societatea-mamă, şi diaspora devine un sat în care se duc lupte între cei înţepeniţi în canoane diverse şi cei neîmpăcaţi nici cu canoanele, nici cu ţara-mumă, nici cu ţara-gazdă, nici cu inerţia acestei lumi în general. Ce e foarte trist e că, pînă la apariţia ICR (odată cu debarcarea foştilor comunişti de la guvernare), centrele culturale ale României din străinătate aveau ca vizitatori, în proporţie de 90%, acea provincială şi tristă parte a diasporei româneşti. Centrele culturale, sub trista egidă a unui Minister de Externe cel mai adesea înţepenit în mentalităţi ale "epocii de aur", nu se adresau practic lumii întregi, vienezilor, newyorkezilor sau berlinezilor, ci doar românilor care trăiau acolo. Şi nu oricărui român: celor mai retrograzi, inculţi, derizorii şi trişti dintre ei. Nu le fac o vină lor, publicului de atunci. Ci acelor centre culturale. Activitatea lor era una incestuală: expoziţii ale clubului de fotografi amatori "Nufărul" din cîte un mic orăşel românesc erau "vernisate" de cîte un blazat ataşat cultural, venit în străinătate cu speranţa să-şi poată cumpăra, după cîţiva ani, măcar nişte anvelope noi pentru vechea lui Skoda, din proasta diurnă plătită de statul român. Totul se întîmpla în faţa unui public veşnic acelaşi, format din 30-40 de imigranţi români de vîrsta a treia, credincioşi acelor pseudovalori naţionalist-comuniste care le fuseseră instilate în aceleaşi centre culturale, însă înainte de 1989. Moştenirea culturală creată de generaţia infamă a şi astăzi veşnic activului Adrian Păunescu trăia în acea iradiere tristă, falsă şi împăiată a pseudoculturii române din străinătate. În timp ce ataşatul cultural citea pomelnicul deschiderii expoziţiei, doamnele în vîrstă se conversau, comic şi ilogic cam ca un personaj din Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu cîte un student rătăcit pe-acolo. Unu-doi străini autentici erau de obicei prezenţi, şi ei clienţi permanenţi, reprezentînd aceeaşi secţiune socială comic-tristă, doar că a ţării-gazdă. Cei tineri, după ce treceau o dată, de două ori prin centrele culturale, îşi luau cîmpii, lucru hotărît fiindcă tot ceea ce amintea de România, în acea emigraţie, era siropos, prăfuit şi deprimant. Şi ce ar fi putut vedea în expoziţiile acelea? Cu rare excepţii, centrele culturale prezentau o imagine veridică a celui mai trist diletantism românesc: artişti puşi pe lista expozanţilor de către cunoscuţii lor din Ministerul de Externe, cu o artă de calitate îndoielnică, transformînd de obicei sala de expoziţie într-un fel de cramă cu specific românesc, în care, la vernisaj, primeai pişcoturi de şampanie alături de sărmăluţe şi mămăligă, în timp ce pe pereţi atîrnau pseudoicoane, ştergare şi pictură diletantă. Conversaţiile siderante completau armonios tabloul general. ÎNTRE CRAMA CULTURALĂ ŞI ARTA CARE DESCHIDE MINŢI Pe acest fundal, noua instituţie a ICR a venit în străinătate ca o extraordinară eliberare, odată cu dispariţia de la guvernarea din ţară a foştilor comunişti şi corupţi notorii (care, să nu uităm!, erau, cultural vorbind, reprezentanţii mediocrităţii româneşti). Chiar dacă revoluţia nu s-a încheiat, şi ICR ar mai putea îmbunătăţi multe lucruri, e limpede că centrele culturale româneşti au intrat în firesc şi normalitate. Nu mai e ruşinos să mergi acolo şi nu te mai simţi ca în Balul pompierilor. Nu numai că un popor îşi merită conducătorii (frază de graffiti care trona, în anii ’90, pe mulţi pereţi din centrul Bucureştiului), dar îşi merită şi culturnicii: dacă încă îi iubim pe cei ca Adrian Păunescu, atunci merităm nişte crame cu specific românesc, în loc de sedii ale Institutului Cultural Român din străinătate (şi viceversa). Propun o astfel de acţiune ICR-ului din New York: "Arta românească pentru nostalgici: seară de cramă cu portrete ale foştilor conducători. Recital din Adrian Păunescu şi melodii de la Cenaclul Flacăra". În felul acesta, editorii ziarului New York Magazin vor fi satisfăcuţi, vor urma cronici elogioase, preluate imediat de mass-media românească. Cred, de aceea, că arta contestatară a tinerilor n-a mers destul de departe. Am fi avut nevoie, da, de penisuri (univoce de data aceasta) în expoziţii, cît mai realiste şi cît mai uriaşe, dacă ele ar fi ajutat să se spargă şi ultimii furunculi de după 1989, în care s-a acumulat atîta puroi uman. Nu poţi schimba mentalităţile unei societăţi prin mîngîieri pe creştet, înţelegătoare, a unor pensionari de serviciu ca Adrian Păunescu, vinovaţi de atîtea crime culturale. Le poţi schimba prin luptă deschisă, prin afirmarea de poziţii radicale. Prin obligarea celor mai conservatoare forţe să iasă la rampă, să spună ce gîndesc, pentru a se discredita de la sine. Nu sîntem singurii cu astfel de probleme: în Austria, extrema dreaptă (uneori prezentă în Parlament) aplică expresii ca "murdăritori de cuib" artiştilor şi scriitorilor celor mai faimoşi ai ultimilor 30 de ani, care au îndrăznit să pună sub semnul întrebării comoditatea călduţă şi stupidă a unei societăţi înţepenite. Iar generaţia acţioniştilor din anii ’70 a scandalizat Viena cu cele mai trăsnite acţiuni publice, dar a eliberat-o, în acelaşi timp, de fantomele unor valori călduţe. Cred în forţa de regenerare inerentă oricărei societăţi întinerite, inclusiv a celei româneşti, dincolo de pesimismul nostru al tututor, şi cred în faptul că tinerii oricărei ţări au intuiţia necesară pentru a distinge între conservarea unor canoane false şi promovarea unei arte care să deschidă minţi. Ce înseamnă arta autentică, ce înseamnă rolul ei formator pentru generaţiile noi e o dezbatere de principiu care poate fi găsită în cărţi şi în alte locuri, şi nu cred că e cazul să explic. SENSURI NOI PENTRU SIMBOLURI VECHI Ce ar trebui să prezentăm lumii, la ICR, în New York sau Berlin? Există doar două criterii, valabile în arta tuturor timpurilor, de la Ghilgameş la Atomic Fairy: Calitate şi Autenticitate. Dacă acestor două criterii le corespunde arta clasică românească sau artişti care reprezintă curente mai puţin noi, sînt convins că ICR le va expune. Dacă aceloraşi criterii le corespund tinerii care au expus de curînd la New York, e la fel de justificată invitarea lor de către ICRNY. Trăim o epocă în care, ca niciodată, conştientizăm valoarea şi modul de funcţionare al sistemelor libere, autoregulative. Cultura nu face nici ea excepţie: într-o societate în care, dincolo de ideologii şi crezuri politice, s-a constatat pragmatic că autoreglementarea funcţionează cel mai bine (economie de piaţă versus economie centralizată), este evident că trebuie să ne promovăm cultura ca pe un organism viu, şi nu ca pe un fluture uscat şi friabil, prins cu un bold în insectar. Organismele vii presupun eşecuri şi reorientări, încercări libere de cele mai diverse tipuri. Animată de o toleranţă pentru poziţii individuale (neignorînd, desigur, valorile cardinale ale eticii), societatea ar trebui să privească cu pasiune experimentele de orice fel ale artei contemporane româneşti. Arta e singurul fenomen care exprimă sufletul nostru de astăzi, complex şi multifaţetat, într-un moment istoric în care, plimbîndu-ne prin mall-uri şi stînd la televizor, nu mai acordăm nici măcar un minut pe zi culturii. În acelaşi timp, ICR are datoria majoră de a crea o imagine culturală nouă (şi mai ales veridică şi autentică!) a României de astăzi (aşa cum e ea!). Imaginea culturală a României în lume e încă aproape inexistentă astăzi şi se află la un firav început. Gîndiţi-vă un pic doar la următorul scenariu: cum ar fi ca expoziţiile de artă americană la Bucureşti să fie cu pălării de cowboy desuete, cu coruri de băieţei care cîntă "Oh, Suzanna" şi cu fotografii ale clubului de amatori Sweet Prairie of Texas? Îmi amintesc de expoziţia americană de artă pop din anii ’70, din Bucureşti, cu Rauschenberg şi Warhol, care, cu toate că încă eram copil, mi-a schimbat radical percepţia despre artă, dar şi despre America, ştiută pînă atunci doar din western-uri. America înseamnă şi cowboys, aşa cum România va însemna totdeauna şi căluşarii. Însă fără o artă vie, care să fie un dialog particularizat cu întrebările şi tendinţele majore ale lumii, ICR nu ar putea crea o imagine autentică a României. Aştept mai multe expoziţii curajoase şi vii, chiar cu riscul ca ele să nu aibă o valoare perenă. Însă o cultură este răspunsul unei generaţii, formată de o anumită tradiţie şi un anumit trecut, la întrebările de astăzi ale lumii. Nu este (doar) un insectar de elemente cardinale din trecut, privite idolatru. Cred că ceea ce distinge România de astăzi de România comunistă de alaltăieri este degustarea şi experimentarea (uneori inconştientă, dar aproape totdeauna fermecătoare) a libertăţii. Amprenta culturii româneşti de azi este o mixtură de înţelepciune a generaţiei formate în privaţiunile comunismului şi de ludic-curajoasă preluare a ei de către o generaţie foarte tînără, într-o cheie nouă, solară (rebuturile culturale ale comunismului au dispărut de mult din scenă, supravieţuiesc doar în Parlament). Ele două - generaţia înţelepţilor şi generaţia eliberaţilor - formează un tot dinamic şi cu adevărat special - cred eu - în peisajul lumii. Dacă nu ar fi aşa, nu am fi avut anul trecut un Cannes românesc. Cred că ICR procedează bine că nu face alegeri formale, ci de esenţă. Ceea ce poate fi România nu este nici icoana pe sticlă, nici ia populară, nici valorile clasice sau moderne ale unei culturi desigur foarte bogate. Ceea ce poate fi România pentru străinătate este o stare de spirit, un mod particular de a înţelege şi de a simţi lumea. El nu e legat de o formă anume, de Rapsodia Română sau de simboluri ale unui naţionalism de secol XIX, prelungit caricatural în anii ceauşismului. Cînd simbolurile se golesc de conţinut, ele trebuie reumplute cu sensuri noi, vii, contemporane. Simbolurile trăiesc prin re-umplere cu viaţă, nu prin împăiere. Horia Marinescu este arhitect. Din 1991, este stabilit la Viena.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.