Cîndva, la mijlocul anilor ’80, am fost împreună cu o prietenă în parcul Herăstrău, la aniversarea de cinci ani de la terminarea liceului de limba engleză (directoarea liceului, doamna Anca Tanăsescu, fusese și profesoara mea de engleză la școala generală). Printre cei de acolo mi-a atras atenția un tip îmbrăcat într-o ținută punk, cu vestă și pantalon din piele neagră, lanțuri de tot felul la mîini și la gît și cu ochelari tip John Lennon, foarte îngrijit și chiar ușor sofisticat pentru perioada aceea. Era Leo. Ne-am reîntîlnit după aproape doi ani, la o petrecere, unde am stat la o „șuetă“ mai mult de două ceasuri, despre pasiunea noastră comună: filmul. Diferența de cinci ani în plus dispăruse, eram amîndoi „elevii“ cinematecii bucureștene și fanii emisiunii Vîrstele peliculei a lui Tudor Caranfil. Pentru mine, declicul se produsese la Blow-up-ul lui Antonioni și am vorbit mult despre toate filmele lui, pe care le văzuserăm amîndoi. Apoi a urmat Fellini cu Amarcord și Roma (la Satyricon am ajuns mai tîrziu), am defilat prin cinematografia rusă/sovietică: Mihalkov și Tarkovski, franceză: Truffaut, Godard, Chabrol, italiană: Pasolini și Bertolucci, și Hitchcock, preferatul lui Leo.

Ne-am revăzut în timp la bibliotecile franceză, italiană, germană și americană. În felul acesta eram cît de cît la curent cu cinematografia mondială. Sigur că era vremea casetelor video, dar noi eram adepții sălii de cinema. Am cedat, totuși, și schimbam casete cu filme pe care nu le puteam vedea nici la biblioteci și cu atît mai puțin la cinematecă. Leo avea grupul lui de vizionare, eu pe al meu, iar omul de legătură era Reli Mocanu, cu care am rămas de atunci prieten. Filiera casetelor venea de la sîrbi, via Turnu Severin, sau de la Cluj. Majoritatea filmelor erau netitrate, dar aveam în grup traducători, chiar și din limba maghiară. Așa am văzut noi Ultimul tango la Paris al lui Bertolucci, Teorema și Salo ale lui Pasolini, Imperiul simțurilor al lui Nagashi Oshima, cu subtitrare germană, și Nostalgia lui Tarkovski, în italiană.

Leo citea enorm, inclusiv critică de cinema în franceză și engleză, și sînt convins că scria încă de atunci cronici de film pe lîngă poezie și proză (toate textele fiind puse la sertar). Discutam deseori despre articole de cinema din România literară și Contemporanul. Leo îl plăcea pe domnul Crohmălniceanu, iar eu îl admiram pe bătrînul D.I. Suchianu. Așteptam cu mare interes cronicile despre festivalul de film de la Cannes ale Ecaterinei Oproiu (așa cum erau ele), singurele referințe pe care le aveam despre noile tendințe ale cinematografiei. Foarte rar Leo primea cîte un Cahiers du Cinéma sau alte reviste de film. Sigur că urmăream și filmul românesc, vedeam și revedeam Pădurea spînzuraților a maestrului Ciulei și iubeam Reconstituirea lui Pintilie, admiram curajul lui Daneliuc în Croaziera și pariam pe filmele lui Pița și Veroiu.

S-a vorbit mult despre rezistența prin cultură. La noi era pasiune pură pentru cinema și un gen de frondă împotriva sistemului care ne priva de el din rațiuni politice.

Pentru Leo, a șaptea artă, cinematografia, era corolarul celorlalte șase. Imaginea era primordială (vezi pictura), iar literatura, muzica, poezia, dansul, sculptura – toate slujeau artei vizualului. De aceea preferam întotdeauna filmul de autor și ne bucuram cînd descopeream un regizor nou. Așa s-a întîmplat cu Contractul desenatorului, primul film al lui Greenaway pentru mine, și cu Elementul crimei de Lars Von Trier, pentru Leo. Aveam să-i urmărim  în carierele lor cinematografice, care s-au dovedit fulminante. Mai tîrziu, Leo i-a cunoscut personal pe amîndoi. Greenaway era afabil, bonom, povestitor neîntrecut, cu mult umor, iar Lars von Trier era la polul opus, destul de închis, încrîncenat și chiar răutăcios.

După Revoluție lucrurile s-au schimbat, am scăpat de navetă amîndoi, Leo a început să scrie la mai multe ziare, chiar din primele luni de apariție ale acestora, și a vrut să mă convingă și pe mine, dar după vreo două tentative am renunțat. M-am „consolat“ cu butada lansată de Leo, în care mă definea ca fiind „cel mai mare cinefil dintre doctori și cel mai mare doctor dintre cinefili“. Leo avea pană, era zglobiu în scris și avea mult umor.

Să nu uităm că, mai tîrziu, avea să fie singurul critic român invitat în emisiunea Double Je a lui Bernard Pivot.

A început să se întoarcă din călătoriile sale cu casetele filmelor. De la Londra, unde l-a cunoscut pe Derek Jarman, a adus Caravaggio și Wittgenstein, care nu au rulat pe ecran nici pînă acum. Din Spania a adus primele filme ale lui Almodóvar, Pepi Luci Bom, Labyrinth of Pasion și Matador, la fel, văzute numai pe video.

Critica de cinema, pentru el, era diferită de la publicație la publicație. În Idei în dialog, textele sale erau foarte aplicate și cu trimiteri culturale care cereau o anumită pregătire. De altfel, Leo rîdea și spunea: „Cred că numai domnul Cosașu și cu tine mă citiți în Idei în dialog“. Desigur că nu avea dreptate. Articolele sale despre filmele lui Hitchcock Vertigo și Rear Window au fost excepționale (Leo își pregătea teza de doctorat despre Alfred Hitchcock și filmele sale, din păcate rămasă nesusținută). La fel și cele despre filmele lui Wong Kar-Wai, In the mood for love și 2046, pe care le recitesc și acum cu mare plăcere. Întrebat fiind cum poate să scrie la Idei în dialog, Dilema și Libertatea (pe lîngă alte reviste), Leo a spus că fiecare publicație are cronicile lui, chiar dacă vorbește despre același film. La Libertatea avea cei mai mulți cititori, cu care dialoga și pe site-urile de socializare.

Cred că cel mai plăcut pentru un cinefil este să ajungă să vadă filme la Festivalul de la Cannes. A fost marea surpriză a lui Leo pentru mine. El deja fusese la marile festivaluri: Cannes, Veneția, Berlin, așa că m-a îndemnat să încep prin a scrie niște articole despre festivalurile de film din București. Articolele au apărut în Observator cultural și, cu ajutorul domnului Ion Bogdan Lefter și al lui Leo, mi-am văzut împlinit visul de a ajunge la Cannes. Sigur, a fost extraordinar, Palme d’Or-ul a fost cîștigat de Nanni Moretti cu Camera fiului, iar filmele mele preferate au fost Pianista lui Haneke și Mullholand Drive al lui Lynch. Surpriza festivalului pentru noi a fost însă Marfa și banii al lui Cristi Puiu. După Cannes am prelungit călătoria noastră, la inițiativa lui Leo, pînă în Algarve, la un mic festival de scurtmetraje. Vreme superbă, plaje frumoase, apă caldă și mese la superlativ.

Leo era un gourmet și avea plăcerea de a descoperi locuri unde se mînca bine, și, mai ales, avea darul de a-ți prezenta oameni noi și de a lega prietenii. Formula lui era „Voi vă cunoașteți?“ și în felul acesta mi-am făcut mulți prieteni prin intermediul lui Leo: pe Chirilov (la Institutul Francez), Tudor  G.  (întîlnit la Berlin, la festival, unde venise cu un scurtmetraj în competiție și unde s-au pus la cale bazele viitorului TIFF). Tot prin Leo am avut plăcerea să devin prieten cu Răzvan Penescu, Ana Maria Sandu, Marius Rădoi, Ioana Pârvulescu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, familia Crețulescu și mulți alții.

După cîțiva ani, tot la o masă cu prietenii, Leo ne-a șocat, anunțîndu-ne că voia să-și ia un an sabatic: „M-am cam săturat de filme! De altfel, cîte filme mari, capodopere cinematografice ai văzut în ultimii ani?“. Adevărul este că niște filme bune am mai văzut, dar filme mari nu prea. Avea dreptate, mulți regizori marcanți dispăruseră, iar cei rămași nu mai reușeau performanțele anterioare. „Mă duc în Argentina și o să fac poze, poate mă apuc de grădinărit. Îmi place mușchiul de vită și vinul lor, chiar și tangoul.“ Dar a plecat din Argentina după șase luni, pentru că nu-i plăcea fotbalul și nici viața politică argentiniană, care semăna prea mult cu a noastră, și a ajuns în Portugalia, pe urmele lui Pessoa, unde a scris o povestire inspirată de marele poet, Litera din scrisoarea misterioasă.

Cînd l-am revăzut, era deja bolnav. A reușit totuși să-și pună ordine în lucruri și astfel, pe lîngă cărțile de cinema, au apărut volumul de poezie și eseul în limba franceză La planète Proust.

Prin dispariția lui Leo am pierdut partenerul spumos de discuții cu care, de 30 de ani, comentam planeta cinema. Chiar dacă uneori aveam păreri diferite, recunosc că Leo mă cucerea cu argumentele lui și condimenta cu mult umor finalul controverselor noastre cinefile. De cîte ori vorbesc cu altcineva despre film, îmi vin în minte replicile lui.

Acum, din cînd în cînd, ne uităm la DVD-ul cu conferința de la Teatrul Național, „De ce vedem filme?“, și ne amintim cu drag de Leo.

Costin Comănescu este medic și cinefil.

Foto: arhiva personală Mihai Chirilov