Existenţa lui John Moore a fost un secret de familie. La naştere, mama lui i-a dat trei prenume – John, Constantin, Brâncuşi – şi i-a spus: „Tatăl tău e Constantin Brâncuşi, dar nu ai voie să o spui nimănui, niciodată”. John a păstrat acest secret pînă la vîrsta de 78 de ani.

Cînd l-am întîlnit pe John Moore, în primăvara anului 2012, începuse o călătorie pe urmele lui Brâncuşi, din dorinţa de a fi recunoscut oficial ca fiul lui. Unul din primele lucruri pe care mi le-a povestit mi s-a părut că explică venirea lui pe lume. Cînd avea cinci sau şase ani, desena ca toţi copiii. Un cerc pentru cap, cîte două beţe pentru mîini şi picioare, soarele într-un colţ al paginii. Vera, mama lui, aştepta să termine, apoi îi lua desenul. Şi John a remarcat că atunci cînd prietenii artişti veneau în vizită, Vera le arăta desenele şi îi întreba: „Credeţi că a moştenit talentul tatălui său?“ „Nu am mai desenat niciodată“, a încheiat John. În jurul lui Brâncuşi s-au creat multe legende. Unele întreţinute chiar de el însuşi. Făcînd acest film, În căutarea tatălui pierdut, am vrut să explorez omul din spatele artistului de geniu. Brâncuşi a trăit o viaţă de om singuratic şi şi a consacrat existenţa sculpturii. Niciodată nu a trăit în cuplu. Relaţia cea mai îndelungată a fost cea cu Vera Moore, mama lui John. Vera era o pianistă engleză, născută în Nouă Zeelandă. În 1930 a dat un concert la Paris, şi un prieten, Jim Ede, conservator la Tate Gallery la Londra, i-a dat o listă cu artişti pe care îi poate invita la concert. Pe lista figurau Picasso, Erik Satie şi „monsieur Brâncuşi, 11 Impasse Ronsin“. Concertul a fost începutul poveştii de iubire între Brâncuşi şi Vera, cu douăzeci de ani mai tînără decît el. John s-a născut patru ani mai tîrziu. Pe certificatul de naştere al lui John, în locul tatălui, e trasă o linie. Cu toate astea, la două săptămîni după naştere, Brâncuşi îi trimite Verei o telegramă: „Courage et beaucoup d’amour darling. Brâncuşi“. Relaţia lor a continuat pînă în 1957, la moartea lui Brâncuşi.

Au rămas puţine urme din această poveste de iubire. Există o imagine în arhivele filmate de Brâncuşi. Vera, Marcel Duchamp şi Ezra Pound inau­gurează şemineul construit de sculptor în atelier. Apoi cîteva zeci de scrisori, unele cu cuvinte de dragoste şi cu desene ale Sărutului, altele cu evenimente banale din cotidian. Dar în nici una din aceste scrisori Brâncuşi nu pomeneşte vreun cuvînt despre John. John a crescut păstrînd secretul de familie, ca un copil, şi mai apoi ca un adult cuminte. Legenda spune că Brâncuşi ar fi refuzat să lucreze în atelierul lui Rodin spunînd: „Nimic nu se poate înălța în umbra marilor arbori“. Într-un fel, John a trăit o viaţă întreagă ascuns în umbra tatălui său. Cu toate că a locuit ani de zile în cartierul Montparnasse, la mai puţin de un kilometru de atelierul lui Brâncuşi, John nu şi-a văzut tatăl decît o singură dată în viaţă, în 1954, cînd avea 20 de ani. Vera l-a rugat să o ducă cu maşina pînă la atelier. Brâncuşi a deschis uşa, a lăsat-o pe Vera să intre, apoi a închis uşa fără să se uite la cel care rămăsese afară. În momentul acela, John a făcut pe ascuns o fotografie, care a ieşit neclară. Dar a păstrat-o toată viaţa în cutiile cu amintiri.

Azi, cu aceste dovezi, John se prezintă în faţă justiţiei şi cere să fie recunoscut ca fiul lui Brâncuşi. Dar are foarte puţine şanse. Este practic imposibil ca justiţia să decidă o comparaţie ADN, care ar presupune exhumarea lui Brâncuşi. Nici John nu doreşte ca liniştea lui Brâncuşi să fie tulburată. Iar timpul justiţiei este lent, poate prea lent pentru amurgul vieţii lui John, care împlineşte în curînd 82 de ani. Cînd am început să filmez povestea lui John, acum trei ani, nu aveam nici o idee cum se va termina aventura lui. Făcînd acest film, am înţeles că în viaţă e un timp pentru a face fiecare lucru. Dacă nu ne-am ocupat de acel nod la momentul potrivit, mai tîrziu e, din păcate, imposibil să mai schimbăm cursul vieţii.

Cînd l-am văzut ultima dată pe John, căuta în arhivele rămase în cutii de carton de la mama lui. Mi-a povestit din nou ce admiraţie fără margini avea Vera pentru Brâncuşi. „Era un Dumnezeu pentru ea. Iar eu eram fiul lui Dumnezeu. Întotdeauna m-a deranjat situaţia asta.“

Ionuţ Teianu este cineast. Printre altele, a realizat filmul documentar În căutarea tatălui pierdut.