Cunosc vreo zece compatrioţi care nu mai au nici un fel de dubiu: li s-ar cuveni neîntîrziat Premiul Nobel pentru literatură, dar forţe obscure complotează împotriva iminentului lor succes. Unii sînt convinşi că au deja operă nemuritoare, atîta doar că nu-i înţeleg contemporanii – nişte ignoranţi, se-nţelege. Alţii n-au apucat să scrie nimic, dar în tărtăcuţa lor mustesc idei geniale, niciodată scoase la iveală.

Nu sînt de neglijat anonimii legendari, pe care nemiloase conjuraţii planetare îi ţin departe de binemeritata recunoaştere internaţională. Ca să nu mai vorbim despre componenta politică din deciziile Academiei Suedeze… Vorba potcovarului de la mine din sat, cînd fi-su rata toate examenele care-i ieşeau în cale: „ehei, taică, dacă nu vrea să te treacă, nu te trece, poţi să fii tobă de carte!“. Aşa şi cu pretendenţii mei la Nobelul literar: „dacă nu vor suedejii să-ţi dea premiul, nu ţi-l dau şi gata, poţi să fii ăl mai tare de sub Soare!“. E drept că nu eşti, dar nici dacă ai fi…

Premiul Nobel pentru fotbal

Puţine popoare s-au bucurat mai mult decît noi, românii, din motive fotbalistice. Mulţimile scoase în stradă de Hagi, în 1994, n-au avut egal – procentual – nici măcar în ţara campioanei mondiale, Brazilia. Cu atît mai puţin în cea a finalistei, Italia, sau pe tărîmul semifinalistelor, Suedia şi Bulgaria. În Valahia se sărbătorea de parcă noi eram campioni mondiali, şi nu brazilienii.

Dacă ridicăm capul din colbul nostru mioritic, vom observa ceva ce nu ne va face plăcere: în 80 de ani de întrecere planetară, cam toată lumea a ajuns în semifinalele Campionatului Mondial de fotbal, numai noi nu. Ungurii, cehoslovacii, polonezii, bulgarii, turcii, sovieticii (şi apoi ucrainenii), iugoslavii (şi apoi croaţii) – cu toţii s-au furişat pînă-n semifinale, iar unii au jucat chiar finala. Mergînd mai spre vest, pe listă se înscriu nemţii, austriecii, elveţienii, italienii, francezii, belgienii, olandezii, suedezii, englezii, spaniolii, portughezii… Alţii – danezii şi grecii – au cîştigat Campionatul European. Noi – nimic!

Şi atunci, ce sărbătoream, de fapt, în vara anului 1994?! Nu cumva o himeră, o părere, o iluzie? Nu cumva noi eram campioni mondiali ai propriilor fantasme? Nu cumva ni se cuvenea Premiul Nobel pentru fotbal, dar „dacă nu vor ăia să ni-l dea, nu ni-l dau şi gata?!“

Să dăm lovitura!

Sindromul este acelaşi de la potcovar la literat, cu un popas în careul de şaişpe metri: „sîntem buni, dar nu ne vede nimeni“. Şi atunci mai bem o cinzeacă şi zicem „futu-le muma-n cur de escroci“, aşteptînd vremuri mai bune şi poate un miracol: să se nască un Hagi de zece ori mai bun decît Maradona, un Mitică mai tare decît Hemingway, Garcia Marquez, Rushdie şi Pamuk la un loc, un potcovar care să preschimbe tinichele ruginite în potcoave de aur şi să le bată în copitele tuturor mîrţoagelor…

Aur am spus? OK: senzaţia e că noi, românii, alergăm ca disperaţii după medalii de aur, fără să ne pese că mai există şi argint, şi bronz. Nu vrem să cîştigăm, ci „să dăm lovitura“. Nu urmărim să-i convingem pe sceptici prin performanţele noastre, ci „să le închidem gura“. Nu ne interesează diversele premii literare acordate de-a lungul şi de-a latul planetei, ci vrem neapărat Premiul Nobel. E ca şi cum am vrea să construim case pornind de la acoperiş. Nu avem răbdare – şi nici nu ne interesează – să facem fundaţie, ziduri trainice, structură de rezistenţă, tencuială etc. Sărim direct la acoperiş, iar, dacă e posibil, îi mai punem şi cocoşei de tablă. Cîţi cocoşei? În orice caz, mai mulţi decît are vecinul, să crape inima-n el de ciudă!

Aşa se întîmplă cînd, de fapt, nu construim, ci plătim poliţe. Pesemne că totul pleacă din sedimentarea unor frustrări istorice, intrate în structura noastră genetică. Şi de-ar fi atît, tot am mai scoate-o la capăt. Necazul e că sindromul frustrării se combină letal cu cel al neterminării. Nu doar că trecem direct la acoperiş, fără fundaţie şi ziduri temeinice, dar nici acoperişul nu-l ducem la bun sfîrşit. Mereu rămîne o gaură prin care ploaia va cădea mereu în casa noastră…

Ne lipseşte opera

Cu fotbalul n-am ajuns niciodată în careul de aşi al lumii. Dar literatura? Să fim serioşi: dacă excludem diaspora (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Herta Müller etc.), constatăm că în ţară ne-am tot furat căciula. Marin Preda – OK, dar nu e un Ismail Kadare. Pe Preda îl citim noi, românii, pe Kadare îl citeşte jumătate de planetă.

Dacă un albanez a reuşit, de ce n-au reuşit românii? De ce literatura mondială ne ţine la uşă, cu opincile în mînă? Probabil, tocmai pentru că ne încăpăţînăm să umblăm în opinci, convinşi că sîntem originali. De fapt, sîntem provinciali. Mergem cu loboda în traistă şi vrem să facem furori printre cîrciumarii de pe Champs-Elysées…

Ce ne lipseşte, de fapt? Cei mai mulţi vor spune: marketingul… traducerile… tradiţia… influenţa… E un fel de a găsi explicaţii în altă parte decît în bătătura ta. De fapt, ne lipseşte esenţialul: opera. Nu avem operă. Daţi-mi numele unui personaj memorabil produs de literatura română de la Petrini încoace, adică de vreo trei decenii! Nu-l veţi găsi. Asta nu înseamnă că între timp nu au apărut scriitori buni. Atîta doar că ei au continuat să fie provinciali.

După gusturile mele, un mare scriitor este acela care, prin scrisul său, se impune şi pe alte pieţe decît pe cea a ţării sale. Marii scriitori nu sînt naţionali, ci universali. Ei sînt traduşi, tipăriţi şi citiţi nu în două mii de exemplare, graţie unor instituţii de stat sau unor aranjamente culturale, ci în zeci şi sute de mii de exemplare, prin evoluţia firească a mecanismelor pieţei. Marii scriitori nu sînt publicaţi de edituri obscure ori subvenţionate, ci de marile case de editură ale lumii. Mă tem că nici un trăitor în România actuală nu se încadrează în această matrice.

Pe cînd explozia?

Şi totuşi, sînt sigur că literatura română va produce surprize plăcute în următoarele decenii. Un popor care numără 20 de milioane de suflete are, statistic, suficiente talente în stare pură. Totul e să le descoperi şi să le pui în valoare. Pînă acum, nimeni nu s-a ocupat de asta. Am temeiuri să cred că ignoranţa managerială se apropie de sfîrşit.

Primul pas l-a făcut cinematografia. Blocaţi multă vreme de dinozaurii care-şi trăgeau seva din filmografia ceauşistă, tinerii regizori au făcut o breşă în sistem şi au început să aibă acces la fonduri. Din acel moment, nimeni nu i-a mai putut opri. Premiile internaţionale au început să curgă, iar cinematografia românească se mîndreşte acum cu o generaţie de excepţie. Şi de mare viitor.

Acelaşi model va pune în mişcare şi literatura, cu precizarea că e nevoie de mai puţini bani. Un regizor, ca să facă un film, are nevoie de bugete de sute de mii sau chiar de milioane de euro. Unui scriitor îi trebuie un venit modest, un computer şi multă linişte. Nu-i va fi prea greu să le obţină.

Eu, unul, aş paria pe această industrie, a cărei „piaţă de desfacere“ nu e România, ci planeta. Important e ca totul să fie făcut profesionist, pe proiecte bine conturate. Esenţială este viziunea. Înainte de a te hotărî cum scrii, trebuie să te decizi despre ce scrii. Răspunsul se află la public. Ce vrea el? Ce se citeşte cu succes, simultan, în România, Franţa, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, SUA? Cu ce fel de literatură reuşesc să se impună pe piaţa occidentală scriitori turci, albanezi, ruşi, arabi, persani, chinezi, africani, australieni, japonezi sau latino-americani?

Dacă alţii pot, înseamnă că şi noi putem. Cu condiţia să nu mai visăm la Premiul Nobel, ci să scriem temeinic, mult şi bine. Să ne gîndim la public, nu la fantasme de scriitori frustraţi. Ar fi timpul să preţuim şi argintul, şi bronzul, renunţînd să tot aşteptăm, cu privirea pierdută-n zare, apariţia peştişorului de aur.

E timpul ca scriitorii români, ştiuţi sau neştiuţi, să-şi abandoneze propriile iluzii şi să se apuce de treabă. Au pierdut deja prea mult timp. Iar marea literatură încă îi aşteaptă. 

Grigore Cartianu este redactor-şef la ziarul Adevărul şi scriitor.