Pentru că părerismul se trage și dintr-o înțelegere greșită a libertății de exprimare ori o lipsă de educație în această privință, dar și din larga răspîndire a știrilor senzaționaliste, a pseudoștiinței și a fake news-urilor, am început discuția cu Ioana Avădani, președintele Centrului pentru Jurnalism Independent, chiar de la meseria de jurnalist. 

Mai sînt respectate regulile de bază ale jurnalismului (verificarea informației din mai multe surse, acordarea de spațiu ambelor părți etc.)?

Aici ar trebui să facem o distincție. Dacă vorbim de jurnaliștii profesioniști, ei respectă în continuare aceleași reguli profesionale, căci ele fac parte din arsenalul meseriei, nu sînt opționale. Ceilalți creatori de conținut, printre care ne numărăm și noi, utilizatorii de rînd ai rețelelor sociale, nu au teoretic aceeași obligație de verificare riguroasă a informației. Ceea ce ne dă nouă un avantaj de viteză. Noi putem să ajungem cu informația în spațiul public înaintea jurnalistului. Ca atare, jurnaliștii resimt această presiune a timpului și au început să facă și ei scurtături. Dar, pînă una-alta, regulile meseriei fac diferența între jurnalistul profesionist și producătorul de conținut, și ar trebui să facă diferența și la consumator. Mai degrabă mai așteaptă cinci minute, să vadă ce au scris jurnaliștii profesioniști, și își verifică informația pe care o trimite la rîndul său în spațiul public. Dar și în mintea consumatorului de presă funcționează o scurtătură: „Dacă a apărut în spațiul public, înseamnă că e adevărat.“

O veste bună însă e că acei copii cu care lucrăm la CJI în proiectul nostru de predare a competențelor media pentru liceeni sînt mai circumspecți, e ca și cum ei s-au născut cu sistemul imunitar la locul lui, el trebuie doar antrenat. Ei au ideea: dacă a apărut în public, trebuie totuși să mă întreb dacă e adevărat. Ei au fost crescuți în trena unor mari dezamăgiri ale generațiilor noastre și pornesc de la ideea că presa minte. Pe ei trebuie să îi atragem însă la ideea că presa are valoare profesională.

De ce am ajuns să avem mai mult talk-show-uri, mai mult articole de opinie, și mai puțină informație pură?

E o combinație de factori. Presa noastră nu a fost, istoric vorbind, bazată pe fapte. În momentul în care am cerut presei românești, la începutul anilor ‘90, să facă jurnalism pe bază de fapte, i-am cerut să lucreze împotriva așteptărilor publicului ei. O altă explicație este cea financiară. Noi am avut la un moment dat licențe pentru 15 televiziuni de știri. Ele sînt îngrozitor de scumpe și nu sînt profitabile nicăieri în lume, ci funcționează în tandem cu alte afaceri. Talk-show-ul, în schimb, e un format foarte ieftin. Studioul îl ai, pui două pahare cu apă pe masă și aduci niște invitați pe care îi stîrnești să vorbească. Chiar și ideea de talk-show te trimite mai degrabă la un program de divertisment decît de informare. Cu cît este mai atractiv invitatul și mai dibaci moderatorul, cu atît gradul de spectaculozitate al emisiunii este mai mare. Partea proastă e însă că talk-show-ul vehiculează opinii, nu informații. E o diferență enormă între talk-show și jurnal de știri. Iar la noi vin oarecum la pachet, sînt programate întîi jurnalul, apoi talk-show-ul, iar telespectatorul rămîne la locul lui, cu gîndul că se informează. E într-adevăr foarte important să știm cum gîndesc oamenii, mai ales dacă e vorba de lideri de opinie, lideri de partide sau reprezentanți competenți în domeniile lor de activitate. Avem ce învăța și din talk-show-uri. Numai că, aici, cantitatea de opinie în spațiul public o depășește pe cea de informație.

Nu trebuie însă aduși mereu specialiști în studio? Mă gîndesc la legea propusă de USR, ulterior respinsă, care prevedea obligativitatea posturilor de radio și televiziune de a prezenta argumente medicale bazate pe dovezi și de a include în emisiunile în care abordează teme de sănătate opinia unui medic specialist.

Nu e nevinovată lipsa medicului specialist. Ea nu vine din faptul că jurnalistul a neglijat să-l invite. Este mai incitant să susții teorii neobișnuite. Doar că jurnalistul are deja această obligație, prin legea audiovizualului. Oricît de bine intenționat a fost proiectul de lege al USR, mie mi s-a părut o greșeală. Dacă azi luăm o astfel de decizie și legiferăm pentru sănătate, mîine vom face la fel pentru agricultură, după care educație și politică, și nu vom mai avea nici un fel de libertate editorială în a ne alege invitații pe care îi considerăm relevanți. Dar rădăcina răului e tot în incapacitatea producătorilor acestor programe de a-și păstra standardele. Știu că e foarte interesant să aduci astrologi, și lumea se uită, dar nu am să înțeleg niciodată de ce e nevoie să aduci un astrolog care să explice cum e cu extrădarea nu știu cui din SUA, care e relevanța, care e autoritatea epistemică și care e cantitatea de cunoaștere pe care o astfel de persoană o aduce. Există invitați permanenți, care vin la orice oră din zi și din noapte, cînd are nevoie postul de ei. Aici, presa moare pe limba ei.

Libertatea de exprimare e cu dublu sens?

E întotdeauna cu dublu sens. E un exercițiu foarte bun de a învăța oamenii să se exprime în public atunci cînd au ceva de spus. Mă bîntuie acele emisuni de tip vox pop, în care oamenii spun tot felul de lucruri trăsnite. Cînd ți se pune o întrebare, reflexul tău de copil crescut în România e să știi să răspunzi la ea. În România e rușine să nu știi să răspunzi. Dacă nu ai știut, nota 2, stai jos, asta e reacția. E important să vorbești atunci cînd ai ceva de spus. Noi sîntem foarte aproape istoric de momentul în care ni se lua gîtul dacă vorbeam, așa că avem încă o suprareacție, oamenii se simt liberi să să spună orice le trece prin cap. M-aș fi bucurat dacă am fi folosit acești 30 de ani ca să punem mereu în balanță libertatea de a te exprima cu responsabilitatea pentru ce exprimi, și folosesc în mod deliberat verbul „a exprima“ și nu „a vorbi“, pentru că exprimarea se poate face prin foarte multe mijloace, dintre care vorbitul e doar unul și mereu cel mai la îndemînă. Din nou, mă uit la copiii cu care lucrăm la CJI, iar ei sînt mult mai puțin deschiși să-și expună opiniile în public. E o diferență de generație.

Are și publicul o responsabilitate în proliferarea părerismului?

Categoric. Are o responsabilitate, dar nu neapărat o vină. Să consumi media în anii din urmă a devenit ceva foarte complicat. E simplu să te expui produsului mediatic – deschizi televizorul, laptop-ul, ai telefonul la îndemînă, trăiești în media. Chiar acum citeam un articol al filozofului Luciano Floridi, despre mediul digital, iar el propune să renunțăm la online și offline, pentru că sînt distincții depășite, și sugerează termenul onlife. Practic, viața noastră este în mass-media.

Dar ar trebui și lecții pentru această onlife.

Sigur. El susține că revoluția digitală s-a produs deja, noi sîntem ultima generație care cunoaște lumea doar analogic. Ca atare, ar trebui să ne preocupe și cum anume ne pregătim pentru această nouă lume. De asta spun că publicul are o responsabilitate, pentru că furnizorii de conținut livrează în funcție de preferințele și obiceiurile de consum ale publicului. Dar el, consumatorul de media, nu a fost pregătit cu abilități fundamentale, ca de pildă evaluarea informației. Noi ne învățăm copiii cum să treacă strada, dar nu avem aceeași grijă față de consumul lor de media.

Care sînt soluțiile pentru a ne proteja împotriva părerismului?

De educat trebuie să ne educăm cu toții. Evident că unii vor fi mai apți decît alții. Evident că vom găsi în continuare persoane care nu știu să folosească un telefon smart, dar prăpastia intergenerațională nu ar trebui să existe. Dacă ne uităm la eforturile pe care le fac cei de vîrsta 50+ de a se tehnologiza, pentru a rămîne în contact cu generațiile mai tinere, avem deja o parte din soluție. Există bunici care au învățat să folosească Internetul de pe telefon ca să vorbească pe Skype cu copiii lor din altă țară. Pe mine mă doare sufletul cînd văd cursuri pentru salvamari, de pildă, făcute cu bani europeni, dar nu și cursuri pentru competențe digitale. Educația e soluția, și încă educația pentru toți. Acea vorbă cu greutate a Uniunii Europene, lifelong learning, ar trebui să fie o preocupare pentru toată lumea.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: cadru din filmul A fost sau n-a fost?