În balanță: libertatea de a te exprima și responsabilitatea pentru ce exprimi – interviu cu Ioana AVĂDANI

Publicat în Dilema Veche nr. 792 din 25 aprilie – 1 mai 2019
În balanță: libertatea de a te exprima și responsabilitatea pentru ce exprimi – interviu cu Ioana AVĂDANI jpeg

Pentru că părerismul se trage și dintr-o înțelegere greșită a libertății de exprimare ori o lipsă de educație în această privință, dar și din larga răspîndire a știrilor senzaționaliste, a pseudoștiinței și a fake news-urilor, am început discuția cu Ioana Avădani, președintele Centrului pentru Jurnalism Independent, chiar de la meseria de jurnalist. 

Mai sînt respectate regulile de bază ale jurnalismului (verificarea informației din mai multe surse, acordarea de spațiu ambelor părți etc.)?

Aici ar trebui să facem o distincție. Dacă vorbim de jurnaliștii profesioniști, ei respectă în continuare aceleași reguli profesionale, căci ele fac parte din arsenalul meseriei, nu sînt opționale. Ceilalți creatori de conținut, printre care ne numărăm și noi, utilizatorii de rînd ai rețelelor sociale, nu au teoretic aceeași obligație de verificare riguroasă a informației. Ceea ce ne dă nouă un avantaj de viteză. Noi putem să ajungem cu informația în spațiul public înaintea jurnalistului. Ca atare, jurnaliștii resimt această presiune a timpului și au început să facă și ei scurtături. Dar, pînă una-alta, regulile meseriei fac diferența între jurnalistul profesionist și producătorul de conținut, și ar trebui să facă diferența și la consumator. Mai degrabă mai așteaptă cinci minute, să vadă ce au scris jurnaliștii profesioniști, și își verifică informația pe care o trimite la rîndul său în spațiul public. Dar și în mintea consumatorului de presă funcționează o scurtătură: „Dacă a apărut în spațiul public, înseamnă că e adevărat.“

O veste bună însă e că acei copii cu care lucrăm la CJI în proiectul nostru de predare a competențelor media pentru liceeni sînt mai circumspecți, e ca și cum ei s-au născut cu sistemul imunitar la locul lui, el trebuie doar antrenat. Ei au ideea: dacă a apărut în public, trebuie totuși să mă întreb dacă e adevărat. Ei au fost crescuți în trena unor mari dezamăgiri ale generațiilor noastre și pornesc de la ideea că presa minte. Pe ei trebuie să îi atragem însă la ideea că presa are valoare profesională.

De ce am ajuns să avem mai mult talk-show-uri, mai mult articole de opinie, și mai puțină informație pură?

E o combinație de factori. Presa noastră nu a fost, istoric vorbind, bazată pe fapte. În momentul în care am cerut presei românești, la începutul anilor ‘90, să facă jurnalism pe bază de fapte, i-am cerut să lucreze împotriva așteptărilor publicului ei. O altă explicație este cea financiară. Noi am avut la un moment dat licențe pentru 15 televiziuni de știri. Ele sînt îngrozitor de scumpe și nu sînt profitabile nicăieri în lume, ci funcționează în tandem cu alte afaceri. Talk-show-ul, în schimb, e un format foarte ieftin. Studioul îl ai, pui două pahare cu apă pe masă și aduci niște invitați pe care îi stîrnești să vorbească. Chiar și ideea de talk-show te trimite mai degrabă la un program de divertisment decît de informare. Cu cît este mai atractiv invitatul și mai dibaci moderatorul, cu atît gradul de spectaculozitate al emisiunii este mai mare. Partea proastă e însă că talk-show-ul vehiculează opinii, nu informații. E o diferență enormă între talk-show și jurnal de știri. Iar la noi vin oarecum la pachet, sînt programate întîi jurnalul, apoi talk-show-ul, iar telespectatorul rămîne la locul lui, cu gîndul că se informează. E într-adevăr foarte important să știm cum gîndesc oamenii, mai ales dacă e vorba de lideri de opinie, lideri de partide sau reprezentanți competenți în domeniile lor de activitate. Avem ce învăța și din talk-show-uri. Numai că, aici, cantitatea de opinie în spațiul public o depășește pe cea de informație.

Nu trebuie însă aduși mereu specialiști în studio? Mă gîndesc la legea propusă de USR, ulterior respinsă, care prevedea obligativitatea posturilor de radio și televiziune de a prezenta argumente medicale bazate pe dovezi și de a include în emisiunile în care abordează teme de sănătate opinia unui medic specialist.

Nu e nevinovată lipsa medicului specialist. Ea nu vine din faptul că jurnalistul a neglijat să-l invite. Este mai incitant să susții teorii neobișnuite. Doar că jurnalistul are deja această obligație, prin legea audiovizualului. Oricît de bine intenționat a fost proiectul de lege al USR, mie mi s-a părut o greșeală. Dacă azi luăm o astfel de decizie și legiferăm pentru sănătate, mîine vom face la fel pentru agricultură, după care educație și politică, și nu vom mai avea nici un fel de libertate editorială în a ne alege invitații pe care îi considerăm relevanți. Dar rădăcina răului e tot în incapacitatea producătorilor acestor programe de a-și păstra standardele. Știu că e foarte interesant să aduci astrologi, și lumea se uită, dar nu am să înțeleg niciodată de ce e nevoie să aduci un astrolog care să explice cum e cu extrădarea nu știu cui din SUA, care e relevanța, care e autoritatea epistemică și care e cantitatea de cunoaștere pe care o astfel de persoană o aduce. Există invitați permanenți, care vin la orice oră din zi și din noapte, cînd are nevoie postul de ei. Aici, presa moare pe limba ei.

Libertatea de exprimare e cu dublu sens?

E întotdeauna cu dublu sens. E un exercițiu foarte bun de a învăța oamenii să se exprime în public atunci cînd au ceva de spus. Mă bîntuie acele emisuni de tip vox pop, în care oamenii spun tot felul de lucruri trăsnite. Cînd ți se pune o întrebare, reflexul tău de copil crescut în România e să știi să răspunzi la ea. În România e rușine să nu știi să răspunzi. Dacă nu ai știut, nota 2, stai jos, asta e reacția. E important să vorbești atunci cînd ai ceva de spus. Noi sîntem foarte aproape istoric de momentul în care ni se lua gîtul dacă vorbeam, așa că avem încă o suprareacție, oamenii se simt liberi să să spună orice le trece prin cap. M-aș fi bucurat dacă am fi folosit acești 30 de ani ca să punem mereu în balanță libertatea de a te exprima cu responsabilitatea pentru ce exprimi, și folosesc în mod deliberat verbul „a exprima“ și nu „a vorbi“, pentru că exprimarea se poate face prin foarte multe mijloace, dintre care vorbitul e doar unul și mereu cel mai la îndemînă. Din nou, mă uit la copiii cu care lucrăm la CJI, iar ei sînt mult mai puțin deschiși să-și expună opiniile în public. E o diferență de generație.

Are și publicul o responsabilitate în proliferarea părerismului?

Categoric. Are o responsabilitate, dar nu neapărat o vină. Să consumi media în anii din urmă a devenit ceva foarte complicat. E simplu să te expui produsului mediatic – deschizi televizorul, laptop-ul, ai telefonul la îndemînă, trăiești în media. Chiar acum citeam un articol al filozofului Luciano Floridi, despre mediul digital, iar el propune să renunțăm la online și offline, pentru că sînt distincții depășite, și sugerează termenul onlife. Practic, viața noastră este în mass-media.

Dar ar trebui și lecții pentru această onlife.

Sigur. El susține că revoluția digitală s-a produs deja, noi sîntem ultima generație care cunoaște lumea doar analogic. Ca atare, ar trebui să ne preocupe și cum anume ne pregătim pentru această nouă lume. De asta spun că publicul are o responsabilitate, pentru că furnizorii de conținut livrează în funcție de preferințele și obiceiurile de consum ale publicului. Dar el, consumatorul de media, nu a fost pregătit cu abilități fundamentale, ca de pildă evaluarea informației. Noi ne învățăm copiii cum să treacă strada, dar nu avem aceeași grijă față de consumul lor de media.

Care sînt soluțiile pentru a ne proteja împotriva părerismului?

De educat trebuie să ne educăm cu toții. Evident că unii vor fi mai apți decît alții. Evident că vom găsi în continuare persoane care nu știu să folosească un telefon smart, dar prăpastia intergenerațională nu ar trebui să existe. Dacă ne uităm la eforturile pe care le fac cei de vîrsta 50+ de a se tehnologiza, pentru a rămîne în contact cu generațiile mai tinere, avem deja o parte din soluție. Există bunici care au învățat să folosească Internetul de pe telefon ca să vorbească pe Skype cu copiii lor din altă țară. Pe mine mă doare sufletul cînd văd cursuri pentru salvamari, de pildă, făcute cu bani europeni, dar nu și cursuri pentru competențe digitale. Educația e soluția, și încă educația pentru toți. Acea vorbă cu greutate a Uniunii Europene, lifelong learning, ar trebui să fie o preocupare pentru toată lumea.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: cadru din filmul A fost sau n-a fost?

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.