- mișcare artistică cu cromatică pestriță și tușeuri fine de trîmbiță -

Fiecare dintre noi e bucuros în preajma Crăciunului să asculte colinde şi, dacă este posibil, într-o gamă cît mai variată. Pentru că în materie de colinde e ceva mai greu să vii cu material nou, se impune să impresionezi în vreun fel atunci cînd colinzi. Prin calitatea vocii, prin vestimentaţie, prin dimensiunea grupului, prin instrumente muzicale, printr-o urătură/strigătură. Indiferent cum, trebuie să impresionezi gazda printr-un ceva mai special, ca să-i arăţi acesteia că-i acorzi importanţă şi că vrei să ţi se acorde atenţie măcar pentru faptul că te-ai chinuit să aduci ceva nou. Dacă eşti vizitat numai de colindători cu „O, ce veste minunată!“ în repertoriu, rezişti la primele trei grupuri. De la al patrulea, începi să deschizi uşa mai rar şi să plăteşti colinda din ce în ce mai prost, aspect care ajunge să-i afecteze, din păcate, şi pe cei care chiar s-au pregătit, dar au ajuns la uşa gazdei cînd aceasta este deja prea enervată de acelaşi repertoriu şi prea puţin dispusă să mai decarteze (cîte) ceva.  

Cam aşa e şi cu grevele. Nu atragi atenţia, nu primeşti! Am avut o şansă de a atrage atenţia, şansă pe care chiar am fructificat-o la începutul anilor ’90. Apoi, pentru că stocurile de şanse de orice fel păreau să se epuizeze, am diluat modelul iniţial, cît să ne ajungă. Decît deloc, mai bine îndoit cu multă apă.  

Manifestaţiile de la începutul anilor ’90 au avut impact pentru că urmau un calapod existent şi uşor adaptabil noilor condiţii. Comunismul ne-a învăţat ce înseamnă o manifestare publică. Sau, mai bine zis, ce înseamnă management de eveniment. Iar Revoluţia a adus un gen de entuziasm şi o dorinţă de exprimare a forţei şi a creativităţii vulgului. Şi le-am combinat.  

În acest context au apărut scandările. Dacă prin „Jos tiranul! Jos Ceauşescu! Jos comunismul!“ a putut fi îndepărtat un regim, oare scandări ceva mai elaborate nu puteau avea un impact mult mai mare?  

Într-o societate în care lucrurile încă nu se decantaseră, iar părerile erau împărţite, pentru început am avut perioada mişcărilor de stradă anticomuniste cu scandări pro şi contra Ion Iliescu, nemulţumiţi („Ceauşescu nu fi trist / Iliescu-i comunist!“, „Iliescu KGB / adevărul unde e?“, „Iliescu s-a aflat / lovitura ta de stat“, „Iliescu judecat / Pentru sîngele vărsat!“, „Cine-a stat cinci ani la ruşi / Nu poate gîndi ca Bush“, „Zoe şi cu Nicu / şi-au schimbat tăticu’!“, „Cine este FSN-ist este prost ori securist“, „Pe Palatul Cotroceni / Cîntă cucuveaua / Iliescu şi ai lui / Şi-au găsit beleaua“)  vs susţinători („Iliescu nu ceda / Muncitorii toţi te vrea“, „Iliescu vom vota, / Fără kent, dolari, cafea“, „Iliescu să fii tare / Cum a fost Ştefan cel Mare“, „Iliescu nu ceda / Ţara te va apăra!“, „Iliescu apare / Soarele răsare!“).  

Cea de-a doua perioadă a mişcărilor de stradă se datorează mult-invocatei perioade de tranziţie, procesului de privatizare şi efectelor „cuponiadei“. Este poate singura perioadă în care s-a ieşit în stradă pentru că, dincolo de dorinţa de a se schimba ceva, exista şi hotărîrea ca lucrurile să fie schimbate. Şi un aport important l-au avut studenţii. Ceea ce acum nu ar mai fi posibil. Şi au atras atenţia: „Vinde, tată, vaci şi boi / C-am ajuns studenţi şi noi / Sub Guvernul Văcăroi!“, „Şobolani ca-n Grozăveşti / Nu găseşti nici în poveşti!“, „Vrem cămine, nu statui!“, „Nu staţi la balcoane că primiţi cupoane!“, „Guvernanţii să trăiască / Dintr-o bursă studenţească“, „Noi sîntem studenţi / Nu golani sau delincvenţi“. Şi studenţii au mai făcut ceva. Au inserat, în folclorul grevelor, scandările de pe stadioane: „Pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor!“, „Ieşi afară scroafă ordinară!“, „Cine nu strigă, cine nu strigă ori este gabor, ori e prost de moare“, „Şi voi, şi voi, strigaţi (adaptat în „veniţi“) cu noi!“, „Luptăm, luptăm, luptăm şi cîştigăm!“. Exemplul studenţilor a fost repede preluat de ceilalţi. În special de cei care urmau să fie disponibilizaţi şi care, paradoxal, strigau „Nu ne vindem ţara!“, tocmai ei care îşi vînduseră „cupoanele“ unor intermediari care lucrau pentru persoane cu sau fără viză de şedere în ţara vîndută.  Din păcate, privatizarea a contribuit radical la ruperea solidarităţii dintre oameni, în ceea ce priveşte acţiunile de protest (şi nu numai). Lipsa unui mediu comun de interacţiune pentru cei care sînt reprezentaţi de prea multe asociaţii şi federaţii sindicale a contribuit din plin la trecerea spre cea de-a treia perioadă a mişcărilor de stradă din România, perioada de marketing, ce promovează doar dorinţa de a se schimba ceva, nu şi hotărîrea ca lucrurile să fie schimbate. Este perioada de maximă imagistică şi minimă forţă.  

Totul este o industrie care impresionează, dar nu atrage atenţia! Şi cum ai putea să atragi atenţia dacă, nemulţumit fiind, tu dansezi „Dansul Pinguinului“, îţi faci poze, te înghesui lîngă studiourile improvizate ale diferitelor televiziuni, pentru a face cu mîna prietenilor şi rudelor cărora le dai indicaţii prin telefon pe ce post să se uite, validîndu-ţi astfel statutul de vedetă la întoarcerea în comunitate, iar apoi stai liniştit lîngă o scenă, după ce în prealabil ţi s-au distribuit o pancartă, flyere, cartonaşe roşii, baloane, steguleţe, tricouri, şepci şi alte materiale promoţionale cu care te-ai afişat tăcut la procesiunile între diferite palate? Cît despre scandări, acestea parodiază, de regulă, singurul slogan politic ce a însemnat ceva în ultimii ani, invalidîndu-l astfel. „Nu, nu trăim bine!“ – e cam tot ce se strigă pe la mitingurile noastre cotidiene. În rest, palide reformulări ale „urăturilor“ menţionate mai sus. Mai mult se fluieră. A pagubă. Şi, din păcate, a început să ne placă. 

Faptul că lucrurile merg prost, chiar şi în materie de scandări, o dovedeşte cel mai bine singura scandare pe care memoria colectivă a ales să o plaseze în top în toţi aceşti 20 de ani. Cu vădită tentă sexuală: „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne...“. Peste ani, marketingul electoral, vizîndu-l pe acelaşi adresant, a transformat-o în „El poate!“. E drept, de atunci mulţi politicieni au făcut ceea ce fetele de la Apaca cereau de la Roman, iar noi am decis că e mult mai bine să vrem bani şi valută. 

Din păcate, nu numai colindătorii nu mai sînt ce au fost odată, ci şi gazdele. Scandarea fetelor de la Apaca – în comparaţie cu scandările lansate în acest an („Piticu’ şi cu chioru’ au furat poporul!“; „Unu mic şi unu chior şi-au bătut joc de popor“!) – spune multe şi despre cît de importantă este percepţia calităţilor unui lider şi cum s-au schimbat aceste calităţi în ultimii 20 de ani. Dar asta e o altă discuţie.   

Marius Draşovean este jurnalist.