Nu ar fi prea hazardat“, spunea odată Alexandru Paleologu, „a face din atitudinea față de Montaigne un test hotărîtor în privința calității spiritelor“ (Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Alexandru Paleologu, 2003, p. 259). Apoi tot el adăuga: „Nu a valorii, nu a însemnătății, ci pur și simplu a calității omenesc-intelectuale, a disponibilității comprehensive, a francheței (în toate accepțiile termenului).“

Îmi plac mult aceste cuvinte ale eseistului român al cărui centenar îl sărbătorim zilele acestea, în mare parte pentru că am ajuns și eu, decenii mai tîrziu, să mă simt foarte apropiat de cel care este, pentru a-l cita din nou pe Paleologu, „un Platon pentru cei care nu sînt platonicieni“ (ibid., p. 258). Montaigne reprezintă într-adevăr – mai e nevoie s-o repet? – un continent intelectual inepuizabil, o oglindă fascinantă în care, privind, ne descoperim pe noi înșine. Obsesiile sale atît de simple și de omenești continuă să rezoneze în bună parte cu preocupările noastre, la aproape patru secole și jumătate distanță. Dintre temele majore ale vocabularului lui Montaigne, trei idei mi-au reținut în principal atenția, în anii din urmă: moderația, civilitatea și respingerea oricărei forme de fanatism. Aceste trei valori fundamental liberale – interpretez aici liberalismul în sensul european, de centru-dreapta, conservator al cuvîntului – sînt prezente, în mod deschis sau sotto voce, și în eseurile lui Alexandru Paleologu, mai ales în Bunul simț ca paradox (1972) și Despre lucrurile cu adevărat importante (1997). Trebuie adăugat că afinitatea pentru opera (și proto-liberalismul) lui Montaigne este discutată pe larg într-un întreg capitol, în dialogul pe care Paleologu l-a purtat cu Stelian Tănase în Sfidarea memoriei (1996, pp. 246-269).

Recitite la un deceniu și jumătate după dispariția autorului, eseurile sale oferă o elegantă și reconfortantă apologie (cel mai adesea indirectă) a principiilor liberale, într-o epocă de confuzie generalizată, în care epitetul liberal este aplicat fără discernămînt și fără temei multor neaveniți. A vorbi astăzi despre liberalism, civilitate și moderație poate fi interpretat ca o formă de donquijotism intelectual și politic, în condițiile în care cuvintele par a se fi golit de sens (nu numai în România!). Cu toate acestea, liberalismul autentic, înțeles în sensul său adînc (care nu trebuie redus doar la dimensiunea sa politică!), împreună cu moderația și civilitatea, rămîn în mod paradoxal mai importante și mai necesare decît niciodată. Ele nu sînt, dacă vreți, decît o formă de opoziție principială faţă de orice generozitate supremă care se opune din principiu oricărui tip de fanatism, prozelitism și dogmatism. Cum ne sugerează Montaigne, a fi „liberal“ și moderat, în acest sens, înseamnă a avea o anumită forma mentis, dar presupune în realitate mai mult decît atît. Moderația și liberalismul sînt de neconceput în absența principiilor fundamentale ale societății deschise: competiție politică liberă, opoziție politică, viață parlamentară deplină, libertate de exprimare, de mișcare și de gîndire. Toate acestea sînt valori și principii pe care Alexandru Paleologu le-a apreciat și apărat în viața sa.

O lecție importantă pe care o putem învăța astăzi, recitind eseurile lui Montaigne și ale „discipolului“ său român, e aceea că adevăratele spirite moderate și liberale sînt, prin definiție, incapabile de orice urmă de fanatism. Ele admit că sînt ființe failibile, supuse erorii, ce nu dețin întreg adevărul și nu dispun de nici un fel de certitudini pe care să le poată impune altora. În cel mai bun caz, spiritele moderate pot discerne cîteva adevăruri mai mult sau mai puțin evidente, bazîndu-se pe ipoteze pe care le pot verifica în lumina experienței. De aceea, aceste spirite sînt deschise dialogului și criticilor, fiind convinse că numai astfel își pot completa propriile lor lacune, învățînd cîte ceva nu numai de la prietenii lor de idei, ci și de la cei care gîndesc altfel.

Corect înțelese, liberalismul și mo-de-ra-ția sînt forme supreme de generozitate. Îmbrățișînd aceste principii și valori, admitem automat că sîntem incompleți fără criticii și adversarii noștri, care ne pot lumina în multe privințe, atît prin virtuțile, cît și prin limitele lor. Recunoaștem smeriți că nu deținem monopolul adevărului, că putem face uneori alegeri neinspirate, alianțe false sau compromisuri nerezonabile. Admitem că avem nevoie de opoziție și dialog, și respingem tentația monologului. Ca atare, refuzăm să vedem lumea în culori tari, în contraste maniheiste (alb-negru), și recunoaștem că pînă și griul poate avea nuanțe atractive (chiar dacă nu cincizeci, cum se mai vehiculează astăzi!). Și, chiar mai important, refuzăm să împărțim cu strictețe cercul nostru social între „prieteni“ (pe care îi adulăm necritic și-i lăudăm fără rezerve) și „adversari“ (ale căror defecte le caricaturizăm cel mai adesea și pe care tindem să-i punem într-o lumină cu totul defavorabilă).

Adevăratul spirit liberal și moderat, ne învață Montaigne (și, pe urmele sale, Paleologu), știe că lumea nu e lipsită de paradoxuri și frivolitate. Avem nevoie să cultivăm însă, cum ne asigură ultimul, o formă superioară de frivolitate ce presupune o etică aparte – frivolitatea nu are voie să devină niciodată ne-civilă și grobiană – și o anume axiologie. Numai spiritele fanatice sînt pînă la capăt ne-frivole; seriozitatea dusă la extrem riscă să devină intolerantă și rigidă. Fanaticii sînt cel mai adesea oamenii unei singure idei în lumina căreia interpretează sistematic întreaga lume din jurul lor. Ei tind să ridice un principiu – fie el libertate, egalitate, virtute, piață liberă, putere, progres, socialism, comunism, anticomunism, discriminare etc. – la rang de valoare supremă și judecă totul prin prisma adeziunii sau opoziției față de aceasta din urmă. Nuanțelor realității, fanaticii le preferă testele de puritate, în lumina cărora orice pată e declarată pe loc viciu mortal. Memoria lor e nemiloasă: orice deviere trebuie pusă imediat la dosar și condamnată ca erezie. Cei nepliabili sau suspecți sînt declarați „nefrecventabili“ sau, mai rău, indezirabili. Principiul lor infailibil este „Nici o șansă celor declarați impuri!“.

Astfel interpretat, orice principiu, oricît de nobil și de bun ar fi el în teorie, riscă să fie transformat într-o dogmă care nu mai poate fi contestată. În realitate însă, dorința de libertate excesivă sau pasiunea pentru virtute pot genera, în mod paradoxal, forme perverse de cruzime, după cum atașamentul excesiv față de egalitate și dreptate, dubios interpretate, poate conduce uneori la tiranie. Aspirația către claritate morală poate, la rîndul ei, să producă excomunicări irevocabile, în timp ce credința nelimitată în progres poate naște adevărați monștri.

Fanatismul nu e, la urma urmei, decît o formă de prostie monumentală, de încremenire în proiect, două subiecte despre care Paleologu (și Gabriel Liiceanu) au scris, nu o dată, rînduri memorabile. Viața în cetate nu e posibilă fără scepticism și compromis. Critica fanatismului devine astfel expresia unui scepticism fundamental față de orice dogmă, față de orice încercare de a transforma o idee sau un principiu de organizare socială într-un adevăr absolut ce nu admite contestație. Una dintre lecțiile lui Montaigne și Paleologu e aceea că un spirit cu adevărat moderat trebuie să învețe a cultiva compromisul bine temperat de conștiința propriei imperfecțiuni. „Unii își fac o fală din refuzul oricărui compromis“, notează Paleologu în Despre lucrurile cu adevărat importante (p. 15). „Dar asta e o iluzie, cel mai adesea onestă, dar nu chiar totdeauna. Nu se poate trăi fără compromisuri“, adaugă el.

Ce e atunci, pînă la urmă, adevărata artă a libertății – am putea întreba – dacă nu tocmai o astfel de artă a compromisului bine înțeles și practicat? Ea presupune, îndrăznesc să cred, nu atît un atașament total față de un anumit set de principii, cît mai ales știința (inefabilă de la un anumit punct încolo) de a alege adevăratele priorități la momentul adecvat și de a avea simțul valorilor esențiale care nu pot face obiectul nici unui compromis. „Trebuie să știi ce e oportun de făcut pentru ca o valoare să se poată afirma și menține“, continuă Paleologu (pe urmele lui Montaigne). „Uneori, cea mai oportună soluție e intransigența intratabilă. Alteori, o oarecare maleabilitate, un tact al tranzacțiilor abile. Intransigența nu trebuie să fie căpoasă, îndărătnică, ci ludică, degajată, curajoasă și demnă. Maleabilitatea să nu fie lașă, complezentă, defetistă. Trebuie să rămîi arbitrul compromisurilor tale, simțul oportunității să nu te facă să luneci pe panta oportunismului rentabil, conjunctural“ (ibid, p. 15).

Astfel definită, arta compromisului nu e o artă pentru toată lumea sau la îndemîna oricui. Cei însetați de certitudini morale ar putea vedea în ea doar expresia unei slăbiciuni regretabile sau condamnabile. Alții vor tinde să o aprecieze la justa ei valoare, fără însă a o ridica pe piedestalul valorilor absolute. Un fapt e cert, dincolo de aceste îndoieli. Nu e nici un secret că fanaticii sînt adversarii cei mai înverșunați ai compromisului de orice fel. Acesta din urmă nu are nici un loc în logica lor maximalistă, care e mereu de tipul „ori-ori“, „sau-sau“. În cazul lor, refuzul compromisului e acompaniat de o stranie cecitate față de diversitatea și pluralismul lumii. Spiritele fanatice au întotdeauna dreptate și pretind a cunoaște răspunsurile înainte ca întrebările să fie formulate sau puse. În ochii fanaticilor de tot felul, compromisul e inacceptabil tocmai pentru că ei dispun de certitudini irevocabile. Pentru ei nu există decît monologul plin de morgă și moralizator, care nu e, în fond, decît soluția facilă, linia de minimă rezistență.

Cu adevărat greu, în realitate, este dialogul, care presupune capacitatea de a asculta și a-ți revizui opiniile, pe care fanaticii, cel mai adesea, n-o (mai) au. Dialogul e imprevizibil și surprinzător pentru că ne poate conduce în direcții nebănuite și imprevizibile, pe cînd monologul e uniform și previzibil. Primul e riscant pentru că ne poate deschide căi noi și ne poate revela întrebări neașteptate, pe cînd ultimul ne înfundă în confortul iluzoriu al propriilor noastre certitudini. Or, fără dialog și înclinația de a ne reconsidera din cînd în cînd ideile și opțiunile, nu există nici civilitate, nici civilizație autentică. Ultima, în viziunea lui Paleologu, nu se poate reduce la autostrăzi, gadgets sau un standard material ridicat de viață. Ea presupune relații civile întemeiate pe norme de drept, care asigură anumite raporturi civile între indivizi și respect mutual.

Aș face un pas mai departe pentru a adăuga că, pentru mine, civilizația autentică nu e posibilă decît acolo unde e loc și pentru sceptici și moderați, adică pentru cei care se opun superstițiilor de tot felul și monumentalizării politicului în toate formele sale. Ei sînt cei care nu sînt mereu încruntați, care știu, adesea, să rîdă și să fie, uneori, „frivoli“. Ei sînt cei care reclamă dreptul de a cîntări, de a pune în balanță și de a ezita, atunci cînd nu sînt siguri de răspuns. Ei sînt cei care cer dreptul de a refuza orice viziune simplificată (alb-negru) a lumii, alături de dreptul de a fi eclectici în opțiunile și preferințele lor. Cei care vor să rămînă inclasificabili, impuri, imprevizibili.

Aceste spirite independente nu pot fi decît rareori interpretate prin prisma categoriilor noastre convenționale (stînga, dreapta etc.) cu care încercăm să ne orientăm în labirint. Spiritele înrudite cu Montaigne ne provoacă, întrucît ne revelează pe noi înșine, în toată complexitatea și obscuritatea noastră, plină de dileme insolubile. Ele ne neliniștesc în același timp, pentru că, cel mai adesea, ne oferă mai multe întrebări decît răspunsuri. Dar tot ele ne îndeamnă să încercăm să descoperim propriile noastre întrebări, de la care pornind vom avea poate șansa, într-o zi, să revenim în Itaca la care visăm de atîta vreme. Acești oameni reprezintă „sarea pămîntului“ fără de care viața noastră ar fi mult mai săracă și, la limită, de neconceput. 

Aurelian Crăiuţu este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Indiana, Bloomington, SUA. A publicat volumul Elogiul moderaţiei (Editura Polirom, 2006).