Poate, într-un moment de trezire, am dorit să fac o introspecţie asupra vieţii mele, la o jumătate de veac. Şi cum viaţa profesională înseamnă extrem de mult pentru persoanele active, mi-am pus problema influenţei pe care mediul o are asupra mea. Nu e o întrebare retorică răsărită într-un moment de luciditate, ci probabil o reflecţie a ştiinţei asupra germenului de filozofie încolţit în condiţii vitrege. Epigenetica, noua ramură a ştiinţei, aflată în plin avînt şi mult studiată în ultimii ani, explică cum expunerea la mediu poate influenţa individul fără a-i modifica structura genetică. Ea acţionează doar asupra modului cum sînt expresate (traduse) unele gene în detrimentul altora. Fenomenul favorizează sau, dimpotrivă, agravează unele caracteristici existente ale individului.

Şi aşa, medic fiind, am ajuns la întrebarea: Cum m-a influenţat reforma sanitară?

În primul moment am rămas descumpănită, căci nu am simţit, nu am văzut reforma sanitară în România. Am auzit vorbindu-se foarte mult şi zgomotos despre ea, dar această reformă, practic, nu există! Conform definiţiei din DEX, „reformă“ înseamnă „a îndrepta“, „a îmbunătăţi“. Nici una dintre aceste acţiuni nu se resimte însă în sănătate.

Există, într-adevăr, multe schimbări care, de oarecare vreme, au ca scop primordial introducerea a cît mai puţini bani în sistemul medical. În România ultimilor 21 de ani, Ministerul Sănătăţii este fruntaş la schimbarea miniştrilor, fiecare venind cu „reforma“ sa, niciodată dusă pînă la capăt şi care, pe cît posibil, a fost distrusă de miniştrii succesori şi faimoasele lor echipe de specialişti (nu se ştie în ce domeniu – căci pe noi, cei ce lucrăm în Sănătate şi chiar facem parte din comisiile de profil înfiinţate de Minister, nu ne consultă nimeni).

Nu doresc să fiu greşit înţeleasă: au existat şi încă mai există aspecte pozitive în sistemul nostru sanitar (unele datorate celor ce lucrează efectiv, altele realizate de şi prin Minister). Realizarea transplantului, dezvoltarea unei reţele de urgenţă, de medicină de familie, creşterea numărului de metode de investigare la un înalt grad de performanţă, noi posibilităţi terapeutice etc. Pe acestea nu le contest nici eu şi sînt convinsă că nimeni nu o face, indiferent de orientarea politică.

Însă perplexitatea mea a fost aşa de mare cînd am realizat că, de fapt, nu pot vorbi de reformă, încît am simţit nevoia să cer şi părerea unor colegi. Am întrebat în jurul meu (de la asistente medicale la profesori universitari, de la rezidenţi la medici primari) care e impactul reformei sanitare asupra lor.

Şi, minune! Răspunsul cel mai frecvent a fost: „Care reformă?“, cu varianta „Asta e reformă?“ – toate reacţiile reflectînd aceeaşi impresie resimţită şi de mine. Şi atunci, îi întrebăm pe guvernanţi: Unde e reforma?

Schimbările care au loc în domeniul sanitar au răsunet neplăcut în comunitate. Şi voi descrie aceste efecte din două puncte de vedere: ca medic şi ca aparţinător al unui pacient (mama mea).

Cînd am început medicina, cuvîntul „medic“ avea ceva magic şi „a fi medic“ echivala cu „salvator de vieţi“, „alinător al suferinţelor“. Azi mă simt (şi nu numai eu) extrem de umilită de atitudinea guvernanţilor faţă de personalul sanitar. Nici regimul Ceauşescu (care a făcut eforturi supreme pentru a atinge acest ţel) n-a reuşit să aducă cota de umilire a profesiei de medic aşa cum au reuşit guvernanţii de azi (cu un efort minim, dar cu o mediatizare maximă).

Vinovaţi de eşecurile sistemului sînt percepuţi a fi medicii, asistenţii, cei care lucrează cu mult peste orele de program, pentru salarii de mizerie. Niciodată nu e de vină lipsa de finanţare cronică, lipsa de adevărat management eficient şi profitabil pentru toţi partenerii (pacienţi, personal, sistem sanitar).

Guvernanţii încearcă, şi din păcate uneori reuşesc, să creeze învrăjbire între pacienţi şi medici, între medicii de familie şi cei specialişti, între nivelul primar de asistenţă şi cel de la nivelul spitalelor, între farmacişti şi medici, între pacienţi şi farmacişti – practic nimeni dintre cei ce lucrează direct nu a scăpat de a fi făcut vinovat de eşecurile reformei sanitare. Singurii nevinovaţi sînt cei ce „implementează reforma“.

Am fost acuzaţi că am introdus 30 de milioane de asiguraţi în sistemul de asigurări (într-o ţară cu vreo 20 de milioane de locuitori, dintre care doar 4-5 milioane sînt plătitori efectivi de asigurare medicală). Nimeni nu scoate un cuvînt însă despre invalidările (şi, respectiv, neplata serviciilor medicale) pe care le face CAS pe motive de deces (pacient externat viu), de lipsa achitării CAS (la cei care sînt la zi cu contribuţiile), de incorectitudinea CNP (la nivel CAS, şi nu la nivelul medicilor).

Am fost acuzaţi şi că am scris reţete compensate în valoare de milioane de euro pentru pacienţi decedaţi. E posibil să fie cîteva astfel de cazuri (dar nicidecum nu e vorba de milioane de euro) – orice pădure are uscăciunile ei –, dar nimeni nu se opune ca aceste abateri să fie descoperite, judecate şi pedepsite conform legislaţiei. Dar ca să faci dintr-o excepţie o regulă şi să justifici lipsa de fonduri prin aceste cazuri singulare nu e corect. (Nu de mult – cei care au trăit acele vremuri ştiu la ce mă refer – „eram amăgiţi“ în Scînteia pentru lipsa de carne, ouă, lapte din anii ’80 cu badea Ion/ţaţa Maria care a fost prins/ prinsă cu 5 kg de carne în plasă.)

Multe dintre situaţiile de malpraxis din România sînt imputabile sistemului, care nu oferă şanse egale minime unităţilor sanitare pe tot teritoriul ţării, sau şanse de perfecţionare pentru personal, care nu oferă stimulente celor performanţi din sistem – căci nu sîntem egali în posibilităţi şi aptitudini. Din păcate, plătesc doar indivizii care lucrează, şi nu cei ce fac politici sanitare eronate, permisive pentru astfel de cazuri. Există, oriunde în lume, erori medicale, acestea trebuie identificate, sancţionate şi făcute publice, pentru ca toţi să învăţăm din ele. Nimeni nu se opune acestei normalităţi.

Cea mai mare umilire a sistemului sanitar o aduc cei ce ne guvernează şi care se tratează în străinătate. Probabil că, pentru a putea îmbunătăţi sistemul, ar trebui dată o lege prin care toţi cei ce deţin o funcţie de conducere să fie obligaţi să se trateze doar în unităţile de stat româneşti. Aceasta ar fi singura metodă de a reforma cu adevărat (favorabil) şi în scurt timp sistemul sanitar românesc. Dar cînd tu te operezi la Viena, ce mai contează că mulţi nou-născuţi mor arşi la Bucureşti. (Bineînţeles, consider această lege o aberaţie, dar cu astfel de guvernanţi nu putem avea succes decît cu măsuri la nivelul lor.)

Nu doresc să repet ce ştie toată lumea: ne pleacă tinerii medici din ţară, alungaţi de lipsa locurilor de muncă (încă avem blocate posturile), de lipsa unor avantaje, de salarizarea nereală şi, nu în ultimul rînd, de toată situaţia din ţară.

Din punctul de vedere al medicului care lucrează într-o specialitate mică, vă pot spune cu siguranţă că există pacienţi care nu beneficiază de compensări prin CAS, chiar şi pentru tratamente salvatoare, care sînt scumpe pentru un salariat, dar relativ ieftine pentru sistemul sanitar (de exemplu, Anapen pentru şocul anafilactic, imunoterapia specifică cu efecte extrem de bune la copiii alergici, imunoglobulinele pentru adulţii cu imunodeficienţă etc). De asemenea, în contractele cu CAS, o serie de activităţi specifice unor specialităţi sînt complet neglijate sau chiar unele măsuri sînt împotriva unei practici medicale corecte.

Închiderea unor spitale (deşi trebuia făcută conform afirmaţiei că avem prea multe paturi pentru numărul de locuitori) cred că va complica şi mai mult situaţia în sănătate la toate nivelurile (medic de familie, centre superperformante de nivel I). Din păcate, la noi există aglomerări de asistenţă sanitară (chiar performantă) în centrele universitare şi un „deşert“ în restul zonelor.

Un alt punct nevralgic e atins de contractele noi cu Casele de Asigurare, care au introdus nivele de tarifare ce vor duce sigur la faliment unităţile sanitare de stat, căci decontarea nu asigură nici măcar preţul unei investigaţii. Vă dau un singur exemplu: 17 puncte decontate (între 20-25 lei) pentru o colonoscopie sau bronhoscopie (care la un sistem cu plată într-un spital de stat se ridică la 300-400 de lei; nu mai dau exemplul costurilor din Germania sau SUA pentru a nu fi ridicolă).

Prin aceste tarife subevaluate drastic nu se asigură nici măcar întreţinerea aparaturii performante, nu mai vorbim de alte costuri, precum curentul electric etc. (nu mai amintesc plata pentru medic, asistentă).

Am menţionat că voi vorbi şi din punctul de vedere al aparţinătorului (care şi-a operat mama în ţară)... doresc să le mulţumesc tuturor colegilor medici şi asistentelor care au îngrijit-o pe mama, luni de zile, în momentele de nefericită suferinţă. A scăpat, fiind şi meritul sistemului sanitar din România. Cu toate acestea: eu am dus aşternuturi, medicamente, eu am încălzit apa la fierbător pentru a o spăla, am dus radiator ca să nu îngheţe de frig în spital. Şi nu mi se pare un peisaj normal şi corect pentru pacienţii români.

Închei însă într-o notă optimistă, dorind ca această temă să se reia peste un an în Dilema veche, eu să pot scrie din nou şi să trimit un material complet diferit, la 180 de grade, faţă de cel scris astăzi.

Diana Deleanu este preşedinta Societăţii Române de Alergologie şi Imunologie Clinică, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“, Cluj-Napoca.