„What makes you so sad? You’re the saddest girl I ever met. You’re the first man who’s ever said that. I’m usually told how happy I am.   That’s because you make a man feel happy.“  The Misfits  

Cum poţi să vorbeşti despre o femeie pe care nu ai cunoscut-o şi să spui că nu-ţi place, că nu ţi-a plăcut niciodată şi că, probabil, nu ai o părere prea bună despre ea? Sigur, vorbim despre o actriţă, dar, chiar şi aşa, e, cel puţin, nepoliticos. Hm, poate fi mai rău de atît. Ridicolul îţi dă tîrcoale şi abia aşteaptă să fie chemat... 

Cam aşa (mă) simt eu acum, după ce am acceptat invitaţia făcută de Dilema veche să scriu despre Marilyn Monroe, adică despre cele mai cunoscute două majuscule din istoria filmului, at least. Buun... Dilema veche, MM, adică Radu Cosaşu & Alex. Leo Şerban, doi dintre cei mai mari admiratori ai actriţei. Da, nu-mi va fi greu să mă fac de rîs. Şi, cum adică nu am cunoscut-o? Doar i-am văzut filmele. Măcar pe cele mai importante. Aşadar, va fi un dosar MM, prilejuit de lansarea unei colecţii de opt DVD-uri cu filmele sale. Nu ştiu care vor fi acelea. Sper ca printre ele să găsesc The Misfits, filmul lui John Huston unde, cred, Marilyn face rolul său cel mai bun. Poate că de aici ar trebui să pornesc în încercarea mea, destul de timidă, de a (-mi) explica indiferenţa (iertare pentru impoliteţe) faţă de ea. A fost, sau nu, o actriţă bună? Vedeţi, nici nu pot să scriu mare... A fost, fără nici un fel de dubii, o foarte frumoasă femeie. Unii spun şi acum că este cea mai frumoasă femeie ever şi, recunosc, e destul de adevărat, mai bine spus e chinuitor să contrazici afirmaţia. Şi care a fost generoasă cu frumuseţea ei. A ales strălucirea, a vrut să fie admirată; mai mult, a vrut (cred) să fie dorită de toţi bărbaţii. Ce cale mai rapidă decît marele ecran, unde chipul şi vocea ei subjugau? Aici încep să mă blochez, pentru că, revăzînd, unul după altul, All about Eve, The Seven Year Itch, Some Like It Hot şi The Misfits nu pot să spun nimic rău despre rolurile ei. Au contraire, mai ales în filmul lui Huston. Atunci? De ce nu pot să spun că-mi place, de ce nu am în casă nici un film în care apare, de ce, vorba românului amuţitor&atoateştiutor, nu mă atrage subiectul? Adevărul e că nu ştiu. Mai rău, mă împotmolesc în explicaţii. Mai că-mi vine să renunţ la articol. Simt cum aşa-zisa mea indiferenţă se şubrezeşte, pentru că, dacă ar fi fost reală, impenetrabilă, rîndurile astea nu apăreau. Aş fi pasat... indiferent, cum altfel, propunerea. 

Revenind... Obişnuiam să spun că îmi place mai mult cealaltă mare pereche de majuscule din film, BB. Nici măcar nu ştiu dacă era(m) onest, pentru că tot MM era reperul, ea era cea la care mă uitam cu coada ochiului cînd vorbeam despre altcineva, fie Bardot, fie oricare alt chip care îmi atrăgea privirea pe ecran. Şi atunci? Sînt ipocrit? Sînt frustrat? Spun că nu-mi place pentru că văd/aud/citesc o permanentă adulaţie şi nu-mi place să fiu unul dintre ceilalţi? Din nou, nu ştiu. Ştiu, „decît“ că, dacă mi-ar fi plăcut, sincer, Marilyn Monroe, aş fi avut, măcar, un film cu ea în casă. Aş fi căutat să cumpăr un film cu ea. Aş fi avut un afiş, un tricou, o brichetă (Leo mi-a arătat şi un pachet de ţigări care se numea Marilyn!), ceva care să-mi amintească de cea mai frumoasă femeie din lume. Aş fi avut vise, dorinţe, suspine adolescentin-cinematografice alături de ea. Nu-mi amintesc să mi se fi întîmplat ceva asemănător. Asta pînă aseară, pînă după ce am văzut, sau mi-am dat seama că, de fapt, această frumuseţe obsedantă era inadaptată peste tot. În felul ăsta, de veşnic nelalocul ei, au văzut-o mai ales regizorii şi scenariştii care aveau nevoie de ea. Şi, poate că de la un moment încolo, această nepotrivire în (orice) peisaj, real ori fictiv, a devenit facil/plăcut de jucat pentru că lumea îl cerea. La urma urmei, de ce să nu oferi ceea ce ţi se cere? Elimini complicaţiile, iar recompensele sînt rapide. E (şi aceasta) o formă de conservare. Să livrezi totdeauna aceeaşi imagine aparent frivolă, ca să eviţi profunzimile şi curiozităţile supărătoare. Ale celorlalţi, fireşte. Doar că asta nu e deloc posibil cînd devii o obsesie, cînd chipul, vocea, trupul îţi sînt puse pe piedestal şi cînd nu cobori imediat. Dar, again, cîţi dintre noi vrem să coborîm cînd, aplecîndu-ne puţin, vedem toate privirile care ne imploră să rămînem acolo sus? Într-un anume fel, Marilyn Monroe e-n fiecare dintre noi. Toţi vrem să avem momentul nostru de glorie globală, toţi vrem să salvăm lumea şi să fim invidiaţi pentru asta, tuturor ne-ar plăcea să ne vedem imaginea impecabilă multiplicată, „iconizată“.  

Finalmente, chiar nu-mi place deloc MM? Nu mai sînt atît de sigur. Cu siguranţă nu-ţi poate fi indiferentă o femeie despre care accepţi să scrii. Poate că unora începe să ne placă.

 

Florin Barbu este critic de film şi relizator al emisiunii Cinemas de la B1 TV.